DESPRE AUTOR

DESPRE AUTOR SI PUBLICATII


ION MORARU

Nascut in comuna Gusoeni,

judetul Valcea, la 10 februarie

1932 ;


Licentiat in psihologie (1960) ;


Doctor in filosofie (1973) ;


Profesor universitar(1990) ;


Presedinte al Subcomisiei de Inventica

a Academiei Romane (1992-1996) ;


Presedinte-fondator al Asociatiei Romane

de Psihologie Haologica (2000) ;


Membru al Academiei de Stiinte din

New York (1995) ;


Decan al Facultatii de Psihologie-Sociologie

si Stiinte Politice a Universitatii Hyperion (2002).




Din lucrarile publicate :


MONOGRAFII SI MANUALE BAZATE

PE CERCETARI STIINTIFICE



1. Un model epistemologic-psihologic

al creativitatii tehnice (1980), lucrare distinsa

cu Medalia de Aur H. Coanda, clasa I, (1995) ;


2. Creativitatea sociala. Introducere in

socioeuristica (1981) ;


3. Actiunea sociala si comportamentul

individual. Premise pentru elaborarea

comportamentologiei (1986) ;


4. Strategii creative transdisciplinare.

Introducere in scientoeuristica (1992),

carte onorata cu Premiul "Ion Petrovici"

al Academiei Romane (1994) ;


5. Psihologia muncii, partea a doua,

Psihologia creativitatii (1993) ;


6. Cercetarea creativitatii si creatiei

prin metoda eurigramelor (1993) ;


7. Curs de psihoinventica (1994) ;


8. Stiinta si filosofia creatiei (1995) ;


9. Introducere in psihologia

manageriala (1995) ;


10. Psihologia creativitatii, vol. 1 (1997) ;


11. Psihologiaogia creativitatii, vol. 2 (1998) ;


12. Paradigma psihologiei haologice.

Aplicatii ale teoriei haosului

in psihologie (2000) ;


13. Misterul creatiei artistice ; Michelangelo-

daimonicul (2004) ;


14. Haosul - Cosmosul si geniile creatoare.

Introducere in psihologia haologica (2005) ;


15. Psihologia haologica (2006) ;


16. Michelangelo Buonarroti. Creativitatea

si creatia (2009).




TRATATE IN COLABORARE



1. Tratat de psihologie manageriala (1997) ;


2. Tratat de creatologie (1998).





POEZII



1. Ferestre spre interior (2007) ;


2. Daimoni creatori (2009) ;


3. Poeme si catrene (2011) ;


4. Dialoguri filosofice (2012) ;


5. Imperativus moralis (2012) ;


6. Genii si celebritati in versuri (2014) ;


7. Filosofia poeziilor Haiku 100, vol. 1 (2014) ;


8. Filosofia poeziilor Haiku, vol. 2 (2014) ;


9. Filosofia poeziilor Haiku, vol. 3 (2014) ;


10. Poezii Haiku despre ABBA (2014) ;


11. Poezii (2014) ;


12. Versuri (2014) ;


13. Stihuri (2014) ;


14 Idei in rime (2015) ;


15. Haiku profane si biblice (2015) ;


16. Diverse si sociale (2015).

vineri, 27 ianuarie 2012

FACULTATEA DE FILOSOFIE SI DUPA EA

Am optat pentru aceasta facultate,
Din simpla curiozitate,
Voiam sa stiu: ce studiaza filosofia ?
Si in ce relatii se afla ea cu stiinta ?

Am avut succes, in 1955, la  examenul de admitere,
Voiam la Sectia de filosofie; dupa ce criterii nu se stie !
Am fost repartizat la Sectia de psihologie,
Insa, unele cursuri, la cele doua sectii, erau comune.

Aceasta facultate mi-a deschis un vast orizont cultural,
Istoria filosofiei, Istoria psihologiei erau fara egal,
Platon, Aristotel, Wundt, Freud, cunoscuti mi-au devenit,
Erau pentru mine mari personalitati, fiecare un adevarat mit.

Facultatea mi-a placut, in mod cu totul deosebit,
Cinci ani au trecut repede si cu un maxim profit,
La toate materiile invatam foarte usor,
Erau pe specificul gandirii mele abstracte si aveam spor.

Am absolvit, in 1960, printre fruntasi, cu 9,75 medie,
Ce mi-a permis sa fiu repartizat la Academie,
Am lucrat aici, primii patru ani, de dupa absolvire,
Redactor, redactor principal, apoi sef de sectie.

Dupa care, am devenit, cadru didactic in Politehnica,
Am predat filosofia stiintei si a tehnicii, psihoinventica,
Am castigat toate gradele universitare prin concurs,
De la preparator(1964) la profesor (1990); nu se putea mai sus.


Am obtinut titlul de doctor, la Universitatea din Bucuresti,
In 1973, cu o teza despre specificul creativitatii ingineresti,
Lucrarea, editata in 1980, a avut un succes de necrezut,
A fost citata de specialisti, de zeci de ori, chiar de la inceput.

Dupa pensionare, in 1998, 7 ani am mai continuat,
La Universitatea Hyperion, am functionat,
Profesor, la Facultatea de Psihologie-Sociologie,
In 2005, la 73 de ani, m-am retras din profesie.

Unele functii cu care am fost onorat, mi-au produs bucurie,
Presedinte al Subcomisiei de Inventica, la Academie,
Membru al Academiei de Stiinte din New York; ce mandrie !
La Hyperion, decan al Facultatii de Psihologie-Sociologie.

Sunt autor si coator la 65 de volume, reprezentative :
22 de carti personale; l2 in colaborare; 31 de lucrari colective; 
16 comunicari peste hotare; 134 in tara; 34 studii; 64 articole;
Coautor la doua (incluse in cele 12) tratate.

O carte e premiata de Academie, alta, medaliata cu aur,
(ed.1992, ed.1980) ; Ele constituie propriul meu tezaur,      
“Psihologia haologica” (ed.2006), a fost recenzata elogios,
E o paradigma; A fost construita cat se poate de riguros.
   
Rezultatele stiintifice-didactice, aproximativ complete,
Sunt in cele 11 Liste (circa 313 titluri), anexate,  
La Curriculum, cu toate datele;
Pe Blog e data doar o selectie, de saptesprezece.                                                              
     31 mai 2010

GHEORGHE ZAPAN

Profesorul Gheorghe Zapan,
Preda Statistica matematica in al doilea an,
Cu aplicatii in psihologie,
Disciplina importanta, mai ales pentru cercetare.
Era psiholog si matematician, cu studii in Germania,
Vedea mai adanc in psihologie decat altcineva.
Manuia formulele matematice cu mare abilitate,
Noi ne uitam la dansul cu gurile cascate :
Mai nimic nu intelegeam,
De ciuda, muream si inviam.
Simteam ca ne gasim in fata unui savant mare,
Dar care pedagogiei, nu-i acorda o prea mare valoare :
Vorbea doar cu tabla, la noi nu se uita,
Formulele matematice erau fascinatia sa.
Avea o voce blanda, dar stearsa,
Ce nu se auzea bine, de la oarecare distanta.
Fruntea incutata, ochii in orbite adanciti,
Suferise, intr-o perioada, multe nedreptati.
Traversase multe obstacole grele in viata,
Oboseala i se citea pe fata.
A creat mai multe paradigme,
Noi i-am inteles lucrarile abia dupa absolvire.
A inovat mai toate capitolele din psihologie,
Corectand chiar si vestite formule matematice.
De la profesorul Zapan am invatat :
Ca in stiinta, totul se cere experimentat.
Sa aplicam permanent formulele :
Unde matematica nu e, nimic nu e !
     2 martie 2009 

MIHAI RALEA

Profesorul Mihai Ralea,
Preda Istoria psihologiei, in anul al treilea,
Disciplina de mare intindere,
Greu de cuprins de mintile tinere.
Dar el auditoriul il incanta,
Prin cunostintele vaste si prin retorica sa.
Se exprima prin multe parafraze,
Strecura glume, ca asistenta s-o invioreze.
N-avea in fata nici macar o notita,
Totul era in mintea lui, prin cultura imbogatita.
Venea incet la sala de curs,
Urmat de un sobor de admiratori, de la studenti in sus.
Se aseza pe scaun la catedra,
Isi arunca ochii prin sala, parca cu indiferenta.
Ridica putin de la haina manecile,
Ca sa nu-l incomodeze in gesticulatie.
Avea butoni de aur la mansete,
Costum, din stofa de cea mai buna calitate.
Fata sa era prelunga,
Fruntea lata, barbia ascutita.
Parul lins, pe spate dat,
Era inca un frumos barbat.
Vocea catifelata, placut modulata,
Era o placere sa fie ascultata.
A creat o paradigma, dupa cum se stie,
E vorba de disciplina psihosociologie.
A practicat literatura si filosofia in psihologie,
In cap avea o adevarata enciclopedie.
Se misca cu dezinvoltura in psihologia franceza,
Discursul curgea fluviu, cu paranteza dupa paranteza.
Accelera si incetinea ritmul,
Incat parca declama continutul.
Acest dascal si diplomat de profesie,
Ne-a lasat o adanca si pilduitoare impresie.
Cine oare n-ar fi vrut, precum Conul Misu, sa fie ?
Atat de ilustru in cultura si in a istoriei psihologie !
     2 martie 2009 

PAUL POPESCU NEVEANU

Profesorul Paul Popescu Neveanu ne preda,
Psihologia generala, in anii al II-lea si al III-lea.
Iertare, bunule profesor !
Ca fata de micile-ti slabiciuni am fost clevetitor,
Marile tale virtuti, initial nu le-am vazut,
Erau ca diamantele, ascunse-n lut.
Statura ta herculeana ne impunea respect,
Graiul moldovenesc ne cucerea complet.
Din psihologie ai facut poezie,
Ne-o transmiteai cu intensa si calda bucurie,
Verbul tau era sclipitor,
Spiritul plin de subtilitate filosofica si de umor,
Gestul, incarcat de largi semnificatii,
Fruntea lata, ascundea profunde meditatii.
Ai fost un incurabil visitor,
In gandire riguros, in imaginatie un zburator,
Sentimentul ca jeraticul de fierbinte,
In stare sa rascoleasca orice tanara minte.
Ti-a placut frumosul, in arta si-n natura,
Erai incarcat de dragoste si strain de ura.
Ai avut un farmec cu totul aparte,
Ce te-a facut simpatizat pana departe.
Generozitatea ta era proverbiala,
Cu lumea studentilor aveai buna-nvoiala.
Ai scris primul despre creatologie,
E o paradigma; ai facut o noua deschidere.
Se spune ca marile personalitati n-au urmasi !
Scumpe profesore, pe mana cui ne lasi ?
Ai fost coloana vertebrala a psihologiei romanesti,
Sa-ti fie somnul lin, acolo unde esti !
Fostii tai studenti nu te vor uita,
Asa cum pruncul n-o uita pe maicuta sa.
     10 octombrie 2007

luni, 23 ianuarie 2012

PRIMAVARA

Anotimp tumultos, al iubirilor,
Tu aprinzi flacara simtirilor,
Faci inimile sa bata mai tare,
Gandurile incete, sa zboare,
Seva din pomi sa vibreze,
Sangele animalelor sa fermenteze.
Mugurii liliacului au pocnit,
Salcia a inverzit,
Zambilele au inflorit,
Corcodusii au imbobocit.
Mieii alearga pe langa oite,
Iezii zburda si se bat in cornite,
Vitelul suge la ugerul vacii,
Gaina, pe cuibar, isi striga cotcodacii,
Puii, in jurul clostii se rotesc,
Bobocii de rata, iarba ciugulesc,
Gazele in cerc zboara,
E zumzet de bio-nunta afara,
Primavara, primavera,
Bun venit pe la noi, iara !
Ramai tot anul, ce mult te-am asteptat,
Fie numele tau binecuvantat !
Baba, din saracaciosul bordei,
A iesit, in baston, sa culeaga ghiocei,
Copiii joaca sotronul; e mare galagie,
Fac apoi intrecere, aleargand pana la vie.
Fetelor tinere, cu umeri rotunzi, voinicilor baieti,
Cupidon le arunca in inimi fermecate sageti,
Cu varful muiat in suc de papadie,
Spre dragoste si iubire sa-i imbie.
Primavara, anotim minunat al vietii,
Te-au cantat intotdeauna poetii,
Botticelli a transpus pe panza imaginea ta,
Intruchipata in zana Florentei, Simonetta.
Primavara, primavera, sezon sfant,
Tu simbolizezi Raiul pe Pamant.
     1 aprilie 2011

PASTELE

E marea sarbatoare a primaverii,
In livada au inflorit merii,
Si margaritarul a imbobocit,
Cucul a revenit si pe cant s-a pornit.
Pastele evoca patimile si rastignirea Domnului,
Apoi, coborarea de pe cruce a lui Mesia,
In bratele mamei sale, Fecioara Maria.
Michelangelo a ilustrat acest moment,
Sculptand “Pieta”, un admirabil monument:
Maria e de o neasemuita frumusete,
Dar i se citeste pe fata o adanca tristete,
Caci tine pe Isus mort, pe picioarele sale,
E cuprinsa de o cumplita durere si jale.
Trupul lui e asezat nu in somptuos mausoleu,
Ci intr-un mormant simplu, ca al oricarui evreu,
Deasupra o lespede au asezat,
Peste noapte nimeni nu l-a vegheat.
Dar a treia zi, o minune mare s-a petrecut:
Mormantul era gol, trupul disparut,
Isus, cel mort pe cruce, a inviat,
Ucenicii au vorbit cu el si au confirmat.
Iata ca viata a biruit asupra mortii,
Asa a vrut Dumnezeu Tatal, si nu sortii.
Pentru om Pastele incepe cu lacrimi,
Ca si Domnul, omul trece prin multe patimi,
Apoi suferinta se transforma in bucurie,
Inviind Isus, intreaga natura invie.
Acest miracol e plin de povata:
Omul are temei sa aspire si el la a doua viata,
Nu-i luati aceasta sublima speranta !
E mobilul cel mai puternic, cu siguranta.
Se canta Deniile, in Saptamana Mare,
Prohodul, la inmormantare,
La Inviere se ia lumina,
Apoi credinciosii se aseaza la cina.
     5 aprilie 2011

NOSTALGIE

Printre crengi vantul usor murmura,
Floarea de corcodus scutura,
Petalele se desprind si zboara,
Ninge cu confeti afara.
Stau la fereastra si le privesc,
Gandurile mele, ca si ele plutesc,
Spre vremea copilariei si a tineretii,
Cele mai frumoase momente ale vietii.
Apuse de mult, ele revin in imagini mereu,
Sunt tot mai vii in sufletul meu,
Cu cat ma departez, in timp, de ele,
Patrund si mai adanc, in structura fiintei mele.
Un corcodus mare, in curte aveam,
Copil fiind, ca pe un frate, il indrageam,
Cand era inflorit, sub el ma culcam,
Cu fata-n sus, cu ochii deschisi si visam :
Pe Ileana Cosanzeana si Fat Frumos,
In lupta cu zmeul, cel fioros;
Gradina cu merele de aur,
Pazita la poarta de un balaur;
Cum Sfantul Gheorghe, cu sulita-l omoara,
Era mare si greu sarpele, cat o piatra de moara;
Povestea spune ca porcul pielea si-a lepadat,
Si s-a transformat intr-un fecior de imparat;
Vedeam cu ochii mintii pe Flamanzila, Setila,
Ii priveam cu simpatie, dar si cu mila;
Parca sfintele Miercuri si Vineri, veneau de la munte,
Ma inchinau si ma ungeau cu aiazma pe frunte,
Zefirul sufla lin si imi mangaia fata,
Ce minunata era in copilarie viata !
Si tot visand cu ochii deschisi, aievea,
Mos Ene venea tiptil si mi-i inchidea,
Eu il asteptam noaptea, dar el ziua venise,
In somn dulce ma cufundase, cu adevarate vise :
Se facea ca aveam aripi si zburam departe,
Spre imparatia basmelor minunate.
     7 aprilie 2011

duminică, 22 ianuarie 2012

DESPRE CREATIVITATE SI CREATIE

Danut, iti merg fulger mintea si condeiul,
Cu verva ta, inteligenta, elocinta, ai tot temeiul,
Sa devii un jurnalist-scriitor, de mare talent,
Poate ca viitorul iti va indeplini acest tainic sentiment.

Inceputul a fost cu Blogul,
Incearca-ti si altfel norocul :
O schita, o nuvela, un reportaj, o povestire,
Dar oricare, sa rezulte, din a ta simtire.

Formeaza-ti vocabularul literar,
Cauta sa te exprimi cat mai clar,
Utilizeaza intens metaforele,
Ele poarta in literatura inventiile.

Incearca sa sondezi viata, cat mai profund,
Prin empatie, transpune-te pe evenimente, in gand,
Cu realism si argumente sa-l convingi pe cititor,
Ca ai ceva de spus, si nu-i usor.

Nu recurge, ca unii, la imitatie !
Trebuie sa fii cat mai original in creatie !
E usor pe altii sa-i comentezi,
Dar e mai greu ca tu insuti sa creezi.

Creatia rezulta din chintesenta fiintei,
E expresia inteligentei si a vointei,
Se realizeaza cu mult chin,
Nu cade niciodata din senin.
                                               
Chiar si geniile, ce par a elabora fara efort,
In realitate, utilizeaza puternic acest resort,
Enescu scria ca munceste ca niste ocnasi,
Altfel, urmasilor, nu ai ce sa le lasi.

Edison spunea ca geniul e 1% inspiratie,
Si 99% transpiratie.
Uita sa doarma, sa manance; a uitat ziua si ora nuntii,
In favoarea muncii, cu sudoarea fruntii.

Exista insa stiluri diferite in creatie:
Goethe, se baza mult pe intuitie,
A scris Werther in numai 4 saptamani; foarte repede,
Napoleon, a purtat romanul, in ranita, pe la Piramide.

Schiller, in schimb, avea un alt stil de creatie,
Centrat pe munca uriasa si pe o indelungata reflectie,
Nu-si permitea un ragaz cat de mic,
Este asa-numitul stil, metodic.

Mobilitatea ta cerebrala, de exceptie,
Te recomanda, pentru elaborarea prin intuitie,
Este cea mai buna cale,
Te scuteste de eforturi colosale.

Cand merge bine creatia e o fericire !
Dar cand merge rau, o nenorocire !                       
Trebuie sa ai taria de a depasi obstacolele,
Si sa astepti momente mai favorabile.

Uneori te gasesti in situatia,
De a parasi, pe moment, creatia,
Cand simti ca ai blocaje mentale,
Trebuie sa cauti alta cale :

Sa schimbi cat mai des unghiurile,
De a privi problemele,
S-ar putea ca acest procedeu banal,
Sa-ti sparga blocajul mental.

Creatia literara cere sacrificiul libertatii,
Persoanele firave comporta riscul sanatatii,
Desigur, nu e cazul cu tine,
Care ai robustete fizica si psihica, atat cat se cuvine.

Primul pas e stabilirea temei de creatie,
Aici se cere multa inteligenta si imaginatie :
Sa vezi subiectul cu ochii mintii,
El trebuie sa raspunda curiozitatii si nevoii.

Al doilea pas, incepe cu strangerea de informatie,
Apoi o lasi la dospit, in stare de incubatie,
Dupa un timp, mai mult sau mai putin,
Ideile tasnesc, aparent din senin.

Fenomenul se numeste inspiratie,
E foarte important in creatie,
Nu e contributia vreunei muze,
Ci rezultatul unor asocieri, combinari si sinteze.

In creatie intervine frecvent norocul,
Ca si cum tiganca ti-ar da cu ghiocul,
El nu viziteaza decat mintile pregatite,
Si dintr-o data, saltul ideatic, vine pe nesimtite.

Colaboreaza constientul si subconstientul,
Dar nimeni nu le stie, pe deplin, secretul,
Cuplul functioneaza independent de tine,
Fiecare cu un aport creator, atat cat se cuvine.

                                        
Ca sa faci subconstientul sa lucreze,
Toate energiile se cer, la maximum, sa se incordeze,
Numai asa incep sa functioneze automatismele,
Iar creatorul asteapta sa le culeaga roadele.

Desigur, literatura are un anumit specific,
Masuratoarea nu intervine aici, cu nimic,
Solutia nu e permanent de experiment verificata,
Libertatea imaginatiei e, oarecum, nelimitata.

Cu toate acestea, imaginatia impinsa la extrem,
Se transforma intr-un blestem,
Caci produsul ei nu e credibil,
Iar cititorul simte si devine irascibil.

Echilibrul intre gandirea critica si imaginatie,
Este cea mai buna solutie in creatie,
Imaginatia trebuie lasata, mai intai, sa zboare,
Iar apoi, se cere cenzurata, fara crutare.

Cand creatia a fost finalizata e o mare bucurie,
Numai creatorul cunoaste starea aceea, de euforie,
O impartaseste, adesea, si colaboratorilor,
Care l-au sustinut, material si moral, cu efortul lor.

Daca ai pasiunea dialogului literar e foarte bine,
Citeste “Dialogurile” lui Platon si retine:
Maniera in care formula el replica literara si filosofica,
Aspira si tu, la o constructie , nu doar la simpla critica.
     16 mai 2010

marți, 17 ianuarie 2012

STEAUA

Cand cade o stea, in neant,
Oamenii, ce se intalnesc,
Vorbesc :
A cui stea o fi cazut ?

Cand moare un om, stelele,
Se strang,
Si plang,
Cu lacrimi de raze.
   18 ianuarie 2012

PANTA REY

Asa a spus filosoful din Efes,
Vorbele lui au un profound inteles.
Nu judeca omule in pripa !
Gandeste totul in perspectiva :
Tanarul trece in batran,
Inteleptul devine nebun,
Frumosul se transforma in urat
Si curgerea nu se opreste la atat :
Muntele se pravaleste in mare,
Pamantul se indeparteaza de Soare,
Viata se stinge ca o lumanare.
Spatiul se dilata fara de hotare,
Megastelele, secatuite, in gauri negre se prefac,
Oare nimic nu le mai vine de hac ?
Mai au inca un strop de energie si gravitatie,
Nu atat cat sa le puna in rotatie.
Cand le pierd, in pulbere se descompun,
Se sparg ca niste bule de sapun.
Galaxia isi epuizeaza energia,
In Univers domneste stihia,
Ordinea se metamorfozeaza in haos,
Cu cate o secunda de repaus.
Dar si haosul se reaseaza candva in ordine,
Nu e o vesnica si neagra dezordine,
La o proportie bine definita, intre cele doua,
Apare, parca din neant, o minune noua :
Se ivesc pe o bucla germenii vietii,
Cosmosul e iar in pragul diminetii.
Daca Marele Tot evolueaza in ciclu,
Mica Planeta, Pamantul, ii urmeaza principiu’ ?
Ceea ce despre intreg se spune,
Ar trebui sa fie valabil si pentru minuscula lume.
Atunci, viata dupa moarte e posibila ?
Mintea noastra nu e atat de previzibila !
Deci, totul curge, in spirala, la infinit,
Asa ne-a invatat marele Heraclit.
     13 aprilie 2007

LORENZO DE MEDICI

A fost supranumit Magnificul,
Pentru a i se sublinia astfel meritul,
Avea o puternica personalitate,
Ce se manifesta in toate.
Era platonician in gandire si viata,
Frumusetea lui morala  i se citea pe fata.
Il caracteriza generozitatea si umorul,
De prima se bucura adesea poporul.
Privind un portret de Vasari :
Te minunezi cat de lati ii erau umerii,
Ochii ageri, barbia ascutita, nasul parca adulmecand,
Fata prelunga, parul pe umeri cazand.
Ca un atlet, inalt de statura,
Facea totul cu tact si masura.
Doar vocea ii era palida si ragusita,
Dar o modula astfel, incat sa fie placuta.
Michelangelo l-a infatisat sculptural in Capela Medici,
Cu degetul aratator orientat spre frunte; tipul ganditorului.
In adevar, gandirea sa,
A deposit cu mult epoca.
Renasterea italiana in cinquecento, la Florenta,
Era un amestec al maretiei cu mizeria.
Magnificul a intuit pe loc solutia :
Umanismul, prin stiinte, arte si filosofie, se impunea.
A strans in jurul lui invatatii din cetate,
Le-a creat conditii de viata minunate.
Vila Careggi  era leaganul umanismului,
Lorenzo a fost parintele lui.
Aceasta vila, Casa umanistilor avea sa fie,
Era un nucleu de arta, filosofie si poezie.
In Academia Platon din Florenta,
Se studia marea cultura antica din Grecia.
I-a invitat pe invatati sa creeze cat mai mult,
Si sa analizeze rezultatele, cu el, prin consult,
Sesiuni de comunicari organiza,
Ca sa permita creatorilor a se manifesta.
El insusi compunea poezie,
Cu multa sensibilitate si aleasa expresie.
Comunica si el la intruniri,
Era foarte atent si deschis la observatii.
Dar pretindea ca ele sa se faca cu delicatete,
Nu suporta vulgaritatea in expresie..
Cuvantul era respectuos, dar patrunzator,
Adesea incarcat cu ironie subtila si umor.
Se desprindea, in final, o concluzie,
Care sa fie diriguitoare in creatie.
Pico della Mirandola stralucea in discutie,
El era in cultura o mare autoritate.
Pe cat de sobru era Lorenzo in societate,
Atat de cald si iubitor era in propria sa familie.
Doamna Clarice era tratata cu un ales sentiment,
Lorenzo era cu ea deosebit de atent.
Dar, dupa obiceiul timpului,
El facea noaptea, vizite secrete, in afara palatului.
Dar totul era facut cu mare discretie,
Incat sa nu afecteze nobila sa familie.
A admirat-o pe Simonetta, sotia lui Marco Vespucci,
Marea frumusete a Florentei.
Ea a fost modelul Beatricei, Venerei si al Primaverii,
De pe panzele marelui Botticelli.
La 17 ani, aceasta stea apune,
Florenta e in doliu, Lorenzo manifesta compasiune.
Tot atat de iubitor era Lorenzo si fata de copii,
Ii lua cu el la vanatoarea cu soimi,
Se jucau impreuna pe campie,
Amintindu-si parca, de propria sa copilarie.
Se ingrija de bunul mers al cetatii,
Respecta hotararile autoritatii.
A fost rege al Florentei, neincoronat,
Locuia intr-un monumental palat,
Care era atat de plin  cu opera de arta,
Incat nu putea sa le mai incapa.
La manastirea San Marco pe unele le depozita,
Cu mare greutate de ele, spatial, se instraina.
A patronat, impreuna cu Bertoldo, Gradina de Sculptura,
In care, atatea mari talente, se formara :
Intre ele si Michelangelo Buonarroti,
Cel mai valoros elev al scolii.
Lorenzo l-a invitat sa locuiasca la el in palat,
Unde, cunoscand opere de arta, s-a perfectionat.
S-a imprietenit cu copiii Magnificului,
A fost simpatizat de Contessina, fiica lui.
Lorenzo a avut mai multe cumpene in viata,
Unele din ele de spaima te ingheata :
Prima a fost in perioada de tinerete,
Cu regale Neapolului, crudul Ferrante.
Din cauza unor tensiuni intre Florenta si Neapole,
De-a lungul timpului amplificate,
In patria artelor, Florenta, o teama a existat,
Ca Lorenzo, in vizita la Ferrante, ar putea sa fie arestat.
S-a simtit ca si prizonier in palatal lui,
A scapat ca prin urechile acului.
L-au salvat manierele elegante, cultura lui intinsa,
Care l-au fermecat pe gazda.
Cum sa tii in prizonierat,
Un tanar atat de talentat ?
Ferrante, dupa cum se stie,
I-a propus lui Lorenzo o buna colaborare si prietenie.
Intentia si-a formulat-o,
Spunandu-i lui Lorenzo : “Mi querido amigo”, de indata,
Adica : “Dragul meu prieten”, o formula neasteptata.
Ce schimbare de atitudine la acest domn !
Din dusman, i-a devenit prieten;
Apoi, conspiratia Pazzi,
Declansata din invidie si ura, chiar in incinta bisericii,
Lorenzo a fost, de pumnal, la gat ranit,
Giuliano, fratele lui, nu i-a supravietuit;
Alta cumpana a fost cu Girolamo Savonarola,
Care-l considera prea puternic, in maretia sa :
Ceea ce i se cuvenea doar lui Dumnezeu,
Si nu unui pagan si ateu !
Calugarul l-a infruntat chiar si pe patul de moarte,
Refuzandu-i impartasania si iertarea de pacate;
A treia cumpana a fost guta,
Boala ereditara in familia sa.
L-a chinuit, slabindu-i cu incetul puterile,
Si l-a dus, in cele din urma, la pierzanie.
Mandra Florenta a imbracat doliul,
Plangandu-si cu jale conducatorul.
Pieraccini, il considera pe Lorenzo, un geniu mare :
Prin talentele lui numeroase, ample si armonioase.
In cultura au fost : Pericle, Lorenzo, Goethe si nu mai stiu cine !
Personalitati rare si sublime,
Ce se nasc la distanta mare intre ele, de multe secole,
Se pare ca asa are, natura umana, legiuite ritmurile.
     25 februarie 2009 

LEBADA

Al Lebedei cel din urma cant,
E plin de amaraciune, dar sfant,
Deacuma, ea va ramane pururea muta,
In instinct geme, in glas e satisfacuta.

Apa si florile de Nufar o bucura,
O parasesc suratele si sufera,
In fata are neantul, in spate vazduhul,
Simte ca e aproape clipa de a-si da duhul.

Sub imensele aripi puii si-i strange,
Le da povete, ii alinta si plange,
Ii indeamna sa fie uniti si cutezatori,
Ca prin specie sa devina nemuritori.

O, Lac al Lebedelor, poveste fermecatoare !
Tu m-ai facut mare sub Soare,
Gratia mea si geniul omului,
Ma vor ajuta la Marea Judecata a Domnului.

N-am savarsit prea multe pacate,
Decat un dram de aroganta estetica, poate,
Sa-mi fie iertate ale mele rele,
Apele lacului sa mi le spele.
     5 august 2006

JOHANN WOLFGANG GOETHE

Nascut in 1749, la Frankfurt, pe Luna Plina si faste planete,
Ce i-au amplificat ritmurile biologice pe-ndelete.
Natura, l-a inzestrat estetic pe Goethe, cu deplina generozitate :
A fost frumos, monumental chiar, pana si pe patul de moarte.
Dincolo de aspectul exterior,
Biopsihismul sau a fost cu totul superior :
O vie si permanenta curiozitate,
Incat nimic important sa nu-I scape;
Capacitatea de a fabula,
Poate cea mai importanta pentru creatia sa;
Simtul frumosului, de arta l-a apropiat,
Observarea si autoobservarea, permanent l-au perfectionat.
A avut multiple inclinatii si talente;
Un coeficient de inteligenta maxim ( 200), dupa cercetari recente,
Campul sau vizuat a fost extrem de mare :
A descifrat mersul istoriei, chiar si la imensa departare.
L-au inzestrat parintii si bunicii,
Cu alese insusiri corporale si daruri ale mintii :

          “Statura, tata-mi darui
            Si-un rost serios in viata,
            Maicuta, gust de-a povesti
            Si firea cea glumeata.

            Bunicul cu ochi dulci privea
            Femeile – ca mine,
            Bunica aurul iubea
            Si-asta boala-mi curge-n vine”.

Epoca, cu marile-i evenimente, l-a favorizat :
De doua ori s-a intalnit cu Napoleon, marele imparat :
Au nutrit reciproc o spontana  simpatie,
Ce s-a manifestat printr-o surprinzatoare trainicie.
Napoleon : Nu-mi place cum se termina Werther;
Goethe : Da Sire, sfarsitul unui roman e regretat de oricare cititor.
A durat in poezie, roman, teatru, stiinta, scrisori, aforisme,
N-a mai avut domenii pentru a sa roditoare minte.
Daca si alte ramuri ale literelor s-ar fi inventat,
E sigur ca si in ele ar fi creat.
Goethe a scris “Faust” : in sase decenii, doua volume,
Fara egal, ca timp de elaborare si spatiu problematic, in lume :
Eroul sau a incheiat un pact cu diavolul,
Spre a-si vinde acestuia sufletul,
In schimbul cunoasterii depline,
A reintoarcerii la gingasa iubire din infloritoarea junime.
El tinde a-i cere clipei pe loc sa se opreasca,
Cand ea va straluci de dalba frumusete femeiasca.
Volumul al II-lea, chiar in final,
Evoca “Etern – femininul”, la modul omagial.
Dar iata, a sosit, cu adevarat, evenimentul,
Ce merita, in cinstea lui, de a opri pe loc timpul :
Cand Faust cheama salahorii, slugile,
Sa puna mana pe unelte,
Spre a indigui valurile,
Ce amenintau campiile :


     “Acelei clipe as putea sa-i spun, intaia oara :
       Ramai, ca esti atata de frumoasa !
       Caci urma zilei mele pamantene,
       Nici in eoni nu poate sa dispara,
       Si presimtind o fericire, ce inalta se-nfiripa,
       Eu gust acum suprema clipa.”



S-a manifestat ca un geniu multilateral, fara de hotare :
A dat speciei umane un nou impuls spre o evolutie creatoare;
Ca un daimon, a incalcat, prin faustul sacrificiu, legile firii,
Aratandu-i omului cum, prin actiune, gaseste calea fericirii.
Opera sa prodigioasa un falnic monument cultural i-a ridicat,
In imperiul literelor a fost cel mai mare imparat
     12 februarie 2009

FORTUNA

O, mareata, nestatornica,  Fortuna,
Zeita, olimpiana, stapana,
Tu faci si desfaci tot jocul,
Si detii cheia de la caseta cu norocul.
Cu unii esti generoasa pe loc,
E filius fortunae, omul cu noroc,
Cu altul te arati rece, fara echivoc,
E filius nonfortunae, lipsit de noroc.
Unii au norocul cu carul,
Iar altii doar cu degetarul.
Cum acorzi tu norocul si nenorocul ?
Prin lingusire, ruga, care e mijlocul ?
Inaintea unei batalii, Alexandru consulta astrele,
Sa vada cat ii sunt de favorabile sansele,
Caesar, credea cu tarie in al sau noroc,
Bona Fortuna nu l-a parasit mai deloc.
Napoleon, se baza pe steaua lui,
Care l-a calauzit in marile batalii.
Astrele, steaua, inseamna tot norocul,
Ca si cum tiganca ti-ar prevesti cu ghiocul.
Geniile sunt sensibile la noroc,
Cu el trec prin lupte, apa si foc.
Dar si oamenii de rand evoca norocul,
Il doresc alaturi in mai tot locul,
Se roaga la icoane si la sfinti,
Ii implora pe bunii monahi - parinti,
Sa le acorde noroc, macar un dram,
Si pentru el depun la Cutia milei, un ban.
Oare norocul se poate cumpara ?
E imposibil, caci s-ar vinde cu tona !
Bogatii l-ar cumpara chiar cu vagonul,
Iar saracii l-ar cersi doar cu pumnul.
Se spune ca norocul ti-l faci tu singur,
E poate Fortuna ce merge la sigur,
Nu asteptati norocul sa cada din Olimp !
Ganditi corect, actionati bine si la timp !
Astfel, norocul va fi cu voi,
Va va ajuta la greutati si la nevoi.
     18 august 2007

FATUM

Cuvant vechi, din limbile greaca si latina,
Dar care nu are o explicatie deplina,
Inseamna destin, soarta, fatalitate,
Fiecare il interpreteaza cum poate.
Destinul, il prescriu la nastere ursitoarele,
Cand pruncul abia deschide genele ?
E oare vointa libera a celor trei,
Sau e o hotarare luata de zei ?
Au ei un raboj pentru fiecare,
Unde, ii prescriu locul lui sub Soare ?
Ii insaileaza pe el toate evenimentele vietii,
Incepand cu primele ore ale diminetii ?
Totul trebuie sa decurga conform inscrisului,
Nici o abatere nu i se permite insului.
Destinul este implacabil si nemilos,
Orice incalcare nu-ti e de folos.
E preferabil sa-i slujesti pe zeii nemuritori,
Care prin jertfe si ritualuri, devin ingaduitori :
Cand Agamemnon a pornit impotriva Troiei,
N-avea vant ca sa-i sufle ale sale corabii,
Artemis, i-a cerut sacrificial Ifigeniei, iubita-i fiica,
Regele, n-a stat la indoiala nici o clipa,
Jertfa a induplecat-o pe zeita ocrotitoare,
Prin vant prielnic sa-i maie corabiile pe mare.
Destinul, desi emanat din vointa zeilor,
Se autonomizeaza si devine neiertator.
E oare un instrument al preaputernicilor,
De a tine-n frau vointa oamenilor ?
Un dicton spune : iubeste-ti destinul !
Amor fatum si indura chinul !
Cum sa iubesti ceea ce-ti provoaca suferinta ?
Ceva ce incalca propria-ti vointa.
Destinul pe Oedip l-a obligat,
Sa savarseasca cel mai mare pacat,
Pe tatal sau sa il omoare,
Cu maica lui sa se insoare,
Fratii sa-i fie ca si copii,
Iar din cainta el sa-si scoata ochii.
Asa ne spune tragedianul Sofocles,
Pentru epoca lui e poate de inteles,
Dar acum, in destin sa mai crezi orbeste,
E mai mult decat o banala poveste.
Prin puterea mintii, opune-te lui !
Caci nu e prietenul omului.
Faureste-ti soarta prin propria munca si vointa !
Apeleaza la filosofie, bazeaza-te pe stiinta !
E mai corect sa socoti fatalitatea ca provenita din erori,
S-o interpretezi ca pe o serie de intamplari.
Prin Epicur, clinamenul atomilor de la verticala,
Deschide un drum larg spre libertatea personala.
Unde e doar necessitate, pe ea destinul infloreste,
Intamplarea vine sa corecteze si construieste.
Ea confera autonomie actului de vointa,
Scuteste omul de teama si suferinta,
Inseamna o abatere de la tiranica necessitate,
Asa sunt oranduite in lume toate.
Prin aleatoriu scapam de a soartei robie,
El ii confera omului indrazneala si maretie.
Ceea ce apartinea candva doar zeilor,
Intra acum in puterea si actiunea oamenilor.
     19 mai 2007

EX NIHILO NIHIL

Fiintele cauta placerea,

Si tind sa evite durerea.

Placerea, ca suprema bucurie,

O gasim doar in frageda copilarie.

Dupa aceea, e o lunga amagire :

Multa suferinta si putina iubire.

Viata e ca un fabulos vis de copil,

In rest, ex nihilo nihil !
      27 februarie 2007

CAIUS IULIUS CAESAR

E a lui Martie jumatate, de romani Ide zis,
Ghicitorii spun ca acum, cineva va fi ucis,
Semnele ceresti sunt infricosatoare,
Un mare om, nu mai are loc sub Soare.
Maruntaiele din sacrificii sunt negre,
O viata din marile vieti se va pierde.
Calpurnia are visuri prevestitoare de rau,
Se facea ca sotul ei pluteste prin hau.
Prin eter zboara palose de foc,
A inceput al mortii negru joc.
Caesar, e sfatuit sa nu paraseasca palatul,
Ca duhurile rele se incolacesc unul peste altul.
El anunta in Senat ca sedinta se amana,
Dar conjuratii se tem de un denunt si iar se aduna.
Il trmit pe Albinus sa-l convinga,
Ca orice temere de rau sa si-o invinga.
Cu vorbe mestesugite, acesta il ademeneste :
Cum ca el a convocat Senatul, ii aminteste,
Ca senatorii sunt pregatiti si il asteapta,
Sa ia o hotarare mareata si dreapta.
De orice invinuire sa-l dezlege,
Si sa-i acorde coroana si titlul de rege.
Or, daca vrea ca intentia lor s-o denunte,
Sa vina personal si sa-i anunte.
L-a tras de mana, afara din palat,
I-a vorbit cu patos mincinos pana la Senat.
Caesar s-a asezat pe jiltul de aur, sub porticul lui Pompei,
A facut un ritual ca sa-i implore pe zei.
Apoi, a respins o anumita solicitare,
De a ierta o persoana aflata in deportare.
Totul facea parte din inscenare,
Incat complotistii sa-l inconjoare,
Purtand sub togi taioase pumnale,
Iar in suflete sentimente antiregale.
Desi el a respins permanent acest titlu odios,
Sa fii rege, pentru Caesar, era cu mult mai prejos.
Ucigasul Casca a lovit primul,
Pumnalul i-a atins usor umarul,
Caesar a ripostat cu stiletul, care insa se indoaie,
Iar loviturile cadeau ca o ploaie.
Au fost 23, cu toate,
Mai rau nici ca se mai poate;
Vede in fata sa figuri cunoscute,
De oameni ajutati de el cu multe.
Dar, vai, nu se astepta de fel !
Sa-l vada aici si pe el :
Tu quoque, mi filius ?
I s-a adresat el lui Brutus,
Chiar tu, fiul meu ?
E un bluestem al Marelui Zeu,
De ce ai recurs la acest omor ?
Daca asteptai, erai al meu succesor.
Au fost ultimele cuvinte ale lui Caesar,
Vai, ce durere, ce dezamagire, ce amar !
Drept raspuns pentru al sau spiritual parinte,
El i-a aplicat o puternica lovitura in vintre.
Dar una cu mortal efect,
A fost, se crede, lovitura din piept.
Cine a dat-o nu se stie,
Caci conjuratii loveau cu manie.
Caesar si-a acoperit cu toga fata,
Simtind cum i se scurge incet viata.
A perceput in trup si in suflet un mare chin,
Si s-a inclinat in fata cumplitului destin.
S-a pravalit sub statuia lui Pompei :
O, zei ! O, zei ! O, zei !
A fost a voastra razbunare,
Pentru ca l-am invins pe Pompei cel Mare ?
Cu sangele lui a stropit soclul ei,
Din ochii statuii, curgeau nu lacrimi, ci scantei.
Cand in creier i s-a asezat ceata,
Si-a recapitulat fulgerator, in imagini, viata :
I-au aparut bataliile cu Scipio si cu Ptolemeu,
In ambele s-a luptat ca un leu;
Cu Vercingetorix, eroicul gal,
In el a simtit un mare viteaz, un egal;
De ce oare nu l-a iertat,
In fata lui cand s-a prosternat ?
Galul a facut-o cu prea multa demnitate,
Si prin aceasta, a crezut ca l-a ironizat, poate,
In sufletul lui bun a inflorit oare buruiana invidiei,
Crezandu-se el, singurul, cel mai aproape de zei ?
Aievea, i-a vazut pe Cesarion si pe Cleopatra,
A putut sa se mai bucure si nu a repudiat fapta.
A regretat insa ca a gazduit-o in palatal lui pe metresa,
Gest, ce i-a produs Calpurniei, o mare ofensa;
Ca a trecut Rubiconul cu o armata,
Actiune ce i-a adus o grava invinuire si o mare pata;
Ca a declansat si purtat razboaie civile,
Si a triunfat apoi pentru ele, doar la putine zile.
Dar n-a avut nici un regret, se intelege,
Caci n-a aspirat vreodata sa devina rege !
Atunci, pentru ce oare l-au ucis ?
Iar moartea ii apare in chip de vultur, ca prin vis,
Si ca raspuns la intrebare,
Ii prinde sufletul in ale sale gheare,
Il duce spre neagra imparatie a lui Hades,
Unde intrebarile si raspunsurile sunt fara de inteles.
Asa s-a stins in cel de-al 44-lea an,
Viata celui mai mare roman.
     11 februarie 2008 

ALEXANDRU MACEDON

Dupa ce ursitoarele au spus binete,
I-au daruit pruncului : inteligenta, vitejie si frumusete.
Pe primele doua, Alexandru le-a folosit din plin,
Pe a treia doar foarte putin.
Nu simtea o atractie deosebita pentru femei,
Desi, a avut patru neveste, dupa orientalul obicei :
Barsina, Roxana, Statira, Parisatis se numeau ele,
Erau gratioase, suple, frumoase, precum zeitele.
A fost crescut sub influenta Olimpiei, mama sa,
Regina, copilul si-l adora,
Filip era mereu plecat la oaste,
Cand mai aproape, cand mai departe.
Mama ii spunea copilului, de pe tron,
Ca a fost zamislit cu zeul Amon,
Care a patruns la ea, intr-o noapte,
Deghizat, se pare, intr-un sarpe.
Ca acesta, nu Filip, e tatal lui,
Sa i se inchine si sa-i aduca jertfe zeului.
Care in schimb il va ajuta,
Sa urce pe tron si sa cucereasca lumea.
Pater Amon,
A creat oare un supraom ?
Ca sa-I inlature misticile-i influente, fel de fel,
Filip i-a dat drept dascal pe Aristotel.
Marele filosof a incercat permanent,
Sa-i scoata ideile despre zeu, din comportament.
Dar ele erau puternic inradacinate,
Dascalul si-a dat seama ca nu se poate.
L-a lasat cu parerile sale,
Si s-a gandit sa-l influenteze pe alta cale :
I-a predate filosofia, logica, retorica si gramatica,
Crezand ca il va abate astfel de la ratacirea sa.
Alexandru, in scurt timp, pe toate le-a asimilat,
Desi copil, a devenit un mare invatat.
Dar visul magistrului Aristotel,
A fost sa faca un intelept din el :
Sa stie sa distinga binele de rau,
Judecand logic, cu intelectul sau,
Sa cunoasca tactul, valoarea si masura,
Promovand dreptatea, dragostea, nu ura.
Sa pretuiasca filosofia, stiinta, artele,
Pe calea razboiului sa nu-si orienteze faptele.
Dar s-a inselat, se vede, Aristotel,
Era departe de a atinge acest tel,
S-a dovedit prea pasionat de lupte,
A castigat razboaie, a cucerit tari multe,
A ajuns pana la capatul Pamantului,
El, impreuna cu razboinicii lui.
Cu Darius, a purtat cateva batalii, din greu,
Si l-a invins pe marele rege mereu,
I-a capturat mama, fiicele si sotia,
Dar el nu si-a dezmintit educatia :
S-a purtat cu ele regeste,
Iar mama lui Darius l-a iubit parinteste.
Ajuns, mai departe, pana in India,
A avut mai multe confruntari, cu armata sa :
S-a luptat cu ostasii si elefantii lui Por,
A iesit mereu si mereu invingator.
S-a intors in Babilon, mai apoi,
Gandind, ca esate destul, pentru el si a-i sai.
Cu vinul rubiniu a deposit adesea masura,
Si-a inecat in oala oboseala, grijile si caldura,
Caci prin deserturile strabatute,
A indurate greutati, arsita si lipsuri multe.
Poate ca in oala cu vin i s-a strecurat otrava,
Care, la 32 de ani, i-a curmat viata.
A intemeiat insa imperiul cel mai mare,
Format din multe tari si popoare,
Care, dupa moartea lui, in 323, acum,
S-a destramat ca un nor de fum.
Dar civilizatia elenica va ramane,
A fost extinsa de el in intreaga lume.
     12 februarie 2008   

duminică, 15 ianuarie 2012

MICHELANGELO BUONARROTI

          A vazut lumina zilei la 6 martie 1475, in Caprese,
          Regiune frumoasa, dar aspra, de munte.
          Iata, cu piatra chiar de la inceput s-a infratit,
          Va ramane toata viata, ca intre iubita si iubit.
          Mai tarziu, ii aparea, parca viu, jocul imaginilor,
          Cu privelistea minunata, de la poalele Apeninilor.
          In martie se trezeste la viata intrega natura,
          El si-a tras energia din inceputul de primavera :
          Ritmurile vietii bio-fizice, treptat, i s-au amplificat,
         Au vibrat in el cu putere cand s-a maturizat.
          Mai tarziu a locuit in Florenta,
          Cand tatal sau a capatat functia de podesta.
          In familie a fost tratat de Lodovico cu asprime,
          Ii aplica pedepse pentru greseli minime.
          Acelasi regim l-au suportat si fratii lui,
          Nu se bucurau nici ei de ingaduinta tatalui.
          Michelangelo, era mic de statura, brunet, cu parul ciufulit,
          La vestimentatie, nu prea ingrijit,
          Rezervat, interiorizat, exagerat de sensibil,
          Putin comunicativ, uneori irascibil.
          Copiii nu-l primeau la jocurile tematice,
          Pentru ca era artagos si nu voia sa coopereze.
          Suferea mult pentru infantila lor rautate,
          Prin desen se razbuna pe toate,
          Acasa, permanent desena,
          Chiar si la scoala, tot asta facea.
          Cand Lodovico a aflat a ramas uimit,
          Nu avea nevoie in familie de un artist !
          Il indruma sa invete la toate materiile,
          Dar Michelangelo nu gasea in ele nici o placere.
          Acest ciudat comportament,
          L-a facut pe Lodovico si mai violent,
          Uneori, maicuta lui ii lua apararea,
          Dar la sase ani a ramas fara ea..

          Primele lectii le-a luat de la pietrarul Topolino,
          Aproape de Florenta, la Settignano.
          Pe langa invatatura cea fireasca,
          A gasit acolo si multa caldura sufleteasca,
          Dupa care Michelangelo tanja,
          Caci nu o gasise in familia sa.
          La sase ani a pus mana pe ciocan si dalta,
          Cioplea pietra serena, fara greseala.
          Topolino se minuna,
          Cat de usor schimba el dreapta cu stanga.
          Aici a invatat sa iubesca piatra,
          Sa se poarte bine cu ea.
          Ca si omul, piatra, firea ei are,
          Daca n-o bruschezi, iti iese in intampinare.
          I se spunea s-o abordeze cu delicatete,
          Ca si ea sa se deschida la cioplire.

          Urmatoarea ucenicie a facut-o la Ghirlandaio,
          Vestitul mester in pictura fresco.
          Aici a imbinat invatatura cu creatia :
          Desi, Ghirlandaio nu o promova, pe ultima.
          La un concurs organizat de ucenici,
          L-a pictat, dupa model, pe unul din pitici,
          A facut-o imbinand fidelitatea cu originalitatea :
          Era piticul de pe peretele aleei, si nu era !
          Vazandu-l, toti s-au minunat,
          Iar el, concursul a castigat.
          De acum nu mai era cel nou,
          A fost respectat pentru talentul sau.
          A crescut in ochii mesterului,
          Cand acesta, cu tot talentul lui,
          Nu reusa sa faca un Crist adevarat,
          Michelangelo, pe loc i l-a schitat.
          Ghirlandaio, i-a marturisit ceva :
          Sunt gelos pe talentul tau de a desena !

          A continuat apoi sa capete invatatura,
          La Gradina Medici, de sculptura,
          Lorenzo si Bertoldo l-au indrumat cu atentie,
          Au simtit ca are in el o scanteie.
          Primul l-a initiat in marea cultura,
          Al doilea in sculptura de miniatura.
          La desen trebuia sa-si schimba stilul :
         Sa traga liniile ca sculptorul, nu ca pictorul.
         N-a spus ca stie piatra s-o ciopleasca,
          Bertoldo, l-a invatat cum dalta si ciocanul sa manuiasca.
          Desi, mesterului, i s-a parut ceva suspect,
          Cat de usor si precis cioplea dupa proiect.
          El si-a manifestat dorinta, deodata,
          De a sculpta direct in piatra,
          Fara a mai face din pamant sau ceara mulaje,
          Atat de migaloase si plictisitoare.
          A invatat ca sculptura se face prin indepartare,
          Iar pe mulaje, prin adaosuri treptate,
          Pana cand imaginea mintala,
          Corespunde cu cea materiala.
          Dupa o exasperanta asteptare,
          Ce parea ca nu mai are hotare,
          In sfarsit, Bertoldo, l-a invitat la Palat,
          A ramas pe deplin extaziat :
          Era acolo o padure de sculpturi si picturi,
          Opere mari si miniaturi.
          A vazut un Faun, adus recent din Asia Mica,
          L-a schitat repede, fara greseala.
          Apoi, in mare taina,
          L-a transpus direct in marmura.
          Lorenzo l-a privit cu admiratie,
          I-a facut insa si o mica observatie :
          Ca nu a pus Faunului barba,
          Au stat apoi indelung de vorba.
          Lorenzo : ucenicul trebuie sa copieze fidel, desigur !
          Michelangelo : nu, ucenicul trebuie sa fie un creator !
          De unde vine, Michelangelo, creatia ?
          Din cugetul artistului, din fiinta sa.
          Lorenzo a fost multumit,
          Ca sperantele lui s-au adeverit :
          Michelangelo, tu ai talent de sculptor !
          Doresc sa-ti vin in ajutor !
          Vei locui in palatal meu,
          De la Bertoldo o sa inveti mereu.
          Lodovico, are mare talent baiatul tau !
          Preamarite, talentul de a face rau !
          Eu voiam sa-l fac notar,
          El imi spune ca pentru sculptura are har !
          N-as fi vrut, luminatie,
          Sa am un cioplitor in familie !
          Lodovico, pactul cu tine a fost incheiat,
          Michelangelo, va locui cu copiii mei in palat.

          Acolo, ucenicul, pe umanisti i-a cunoscut,
          In fata lor a ramas mut.
          Ei l-au tratat cu prietenie,
          Fiecare, l-a invatat ce stie.
          Au vrut sa-l instruiasca in limbile greaca si latina,
          Dar Michelangelo le-a dat o replica :
          Vreau sa ma fac artist, nu vorbitor,
          Ei au vazut ca la limbi, cu el, nu au spor.
          A sculptat Fecioara cu pruncul,
          Umanistii au analizat-o cu deamanuntul,
          Sentinta a fost unanima :
          Era o sculptura din Grecia Antica.
          Toata instructia lui clasica, constatau umanistii, cu caldura,
          Era intruchipata in aceasta sculptura.
          A avut si un incident, la Gradina, cu un “nebun” :
          Torrigiani, i-a zdrobit nasul cu o lovitura de pumn.
          I-a ramas un semn, pentru toata viata,
          Afectandu-i, atat de mult, fata.
          El, care era creator de frumusete,
          Nu putea, prin figura lui, s-o ilustreze.
          Lorenzo, a trimis calareti sa-l prinda pe agressor,
          Dar el a fost foarte iute de picior.
          Sa-i distruga talentul cu pumnul, a vrut,
          Din invidie, caci lui ii lipsea acest atribut.
          Se pare ca sculptura, pe Torrigiani, nu-l pasiona,
          A ajuns mercenar in armata lui Cesare Borgia.
          Dupa ce ucenicia si-a terminat,
          Batalia dintre Centauri si Tesalieni a sculptat.
          Bertoldo, i-a spus ca sculptura e saracacioasa,
          Ulterior, si-a cerut scuze, constatand ca e frumoasa.
          Iata ca si maestrul poate sa greseasca,
          E si el tot o fiinta omeneasca.
          La 17 ani, dupa cautari mai putin fertile,
          Se hotaraste sa-l sculpteze pe Hercule,
          Face sute de schite,
          Dupa personaje puternice.
          In cioplire a facut si unele greseli,
          A fost scuzabil; terminase ucenicia abia ieri :
          A dat lovituri puternice, in adancimea blocului,
          Care au stricat simetria marmurei.
          Dar el stia ca dalta, adanc trebuie sa penetreze,
          Ca esenta feminina a marmurei sa fertilizeze.
          In cele din urma, Hercule a fost terminat,
          Iar el s-a aratat multumit.

           Intr-o alta perioada din viata sa,
          A vazut marea sculptura din Bologna :
          Dela Quercia avea sa-l impresioneze,
          Ca el ar fi vrut sa sculpteze.
          A executat aici : Ingerul, Sf. Petronius si Sf. Proculus,
          De ultimul, a fost incantat nespus.
          A ilustrat minunat Divina Comedie,
          Spre a-i multumi lui Aldovrandi pentru gazduire.
          La Bologna a trait, patimas si total, dragostea,
          Cunoscand-o pe frumoasa Clarissa.
          Dar pe Contessina Medici n-o va uita,
          O iubire sentimentala pura, permanent ii va pastra.
          Multumit ca treaba si-a terminat,
          Imediat spre Florenta a plecat.

          A executat aici diferite lucrari marunte,
          Care nu erau menite, timpul sa-l infrunte.
          A fost invitat apoi la Roma,
          Unde se auzise despre faima sa.
          A sculptat Bacchus, cea mai complexa lucrare,
          Dar nu o presimtea pe cea urmatoare :
          Cardinalul Dionigi i-a comandat,
          Sa-i faca o lucrare de neuitat.
          Michelangelo a tot meditat,
          Pana ce, Pieta i-a recomandat.
          Cardinalul a primit propunerea cu satisfactie,
          Corespundea cu propria sa intentie.
          Michelangelo, trebuia sa-si restructureze viziunea,
          Trecand de la paganul Bacchus, la sfanta Pieta.
          A cautat sute de modele,
          L-au satisfacut doar calugaritele :
          Figurile lor pareau a intruchipa,
          Imaginea fetei Mariei din Pieta.
          Faldurile imbracamintii lor,
          Corespundeau pentru exterior.
          A sculptat Mariei, o fata de o mare frumusete,
          Dar se citea pe ea o adanca durere si tristete,
          Caci in bratele sale de femeie,
          Il tinea pe Cristos, coborat de pe cruce.
          Imbracamintea Mariei era foarte bogata,
          Ca a unei imparatese, minunata.
          Cardinalul, pe Michelangelo l-a intrebat :
          Cum de Maria, asa tanara s-a pastrat ?
          Artistul a raspuns : e o taina a sfinteniei,
          Care i-a  conservat tineretea si frumusetea fetei.
          Dionigi s-a aratat multumit,
          De raspunsul argumentat si promt primit.
          Pieta, a iesit o opera minunata,
          Dar, cardinalul n-a apucat s-o vada terminata,
          L-a chemat Dumnezeu in imparatia sa,
          S-a dus, pe deplin satisfacut, de Pieta.
          A fost asezata in Catedrala Sf. Petru, intr-o nisa,
          Incat oricare vizitator s-o vada.
          Artistul nici n-a apucat bine sa rasufle,
          Ca i-a venit o alta idee in minte :
          Sa-l daltuiasca pe David, pentru Florenta,
          Era patria sa,
          Ceva pentru ea, inca nu facuse,
          Iar cugetul incepuse sa-l mustre.
          A ales blocul incercat de Duccio, fara succes,
          Ca sa-l intruchipeze pe Colos.
          Dar sculptorul intrase cu dalta prea mult,
          Pe partea blocului de dedesupt.
          Mintea agera a lui Michelangelo,
          Si-a dat seama, cum sa repare, acolo.
          A inceput sa masoare,
          Sa-l intoarca permanent spre Soare,
          Sa vada daca are vreo fisura 
          Care sa se resimta, la final, in opera.
          Blocul imens a trecut toate testele,
          Michelangelo a inceput repede desenele.
          A facut apoi un model la scara mica,
          Sa vada cum arata; voia o opera simpla !
          Apoi si l-a imaginat,
          Pe David, tragand cu prastia, in Goliat.
          Constata ca simplitatea operei,
         E un atribut al esentei,
          Trebuia sa gandeasca in profunzime,
          Ca sa obtina, ceea ce operei i se cuvine.
          Gandirea superficiala,
          Se opreste la partea fenomenala.
          Continuand mereu sa se intrebe,
          Michelagelo, a ajuns sa filosofeze,
          Apoi, in cele din urma, constata,
          Ca fara filosofie, nu exista opera de arta.
          Cate 20 de ore pe zi lucra la Colos,
          Munca ii era cu folos,
          Consulii Florentei, vazandu-l, au avut cuvinte de lauda,
         Baierile pungilor si le dezleaga; i-au dat o arvuna,
          Trebuia sa termine sculptura in doi ani,
          Ca sa-si incaseze si restul de bani.
          La Florenta mai existau inca trei statui David,
          El le-a privit pe fiecare pe rand.
          Apoi le-a analizat prin comparatie,
          Sa vada daca aveau elemente de imitatie.
          A intuit imediat o directie personala de tratare,
          In care sa-si transpuna imaginatia sa creatoare.
          David al sau, in final,
          Trebuia sa fie Omul Universal,
          Simbolul luptei de eliberare,
          De sub tirania fortei brutale.
          La termen, in 1504, sfarsitul lui ianuarie,
          Statuia a intrat in lustruire.
          Apoi, gonfalonierul Soderini, pe David l-a admirat :
          E nasul prea gros, s-a exprimat.
          Michelangelo a recurs la o falsa subtiere,
          Aruncand din mana, ca din dalta, jos pulbere.
          Gonfaloniere, acum e bine ?
          Da, acum nasul arata cum se cuvine !
          Statuia a ajuns la locul ei,
          In fata Palatului Signoriei.
          A fost considerata simbolul Florentei,
          Evenimentele erau socotite : dupa, sau inaintea ei.
          Tot frumosul, ce Lorenzo, pentru Florenta gandise,
          In statuia lui Michelangelo se intruchipase.
          In 1508 incepea, o etapa glorioasa in viata sa :
          Papa Iulius, ce o admirase indelung pe Pieta,
          L-a intrebat pe arhitectul Sangallo : cine e autorul ?
          Sfinte Parinte, e Michelangelo Buonarroti, florentinul,
          Ce a mai sculptat ?
          Pe Uriasul David, cel atat de mult laudat !
          Sa vina imediat la Roma !
          E porunca mea !
          Papa, care avea un instinct al grandorii, fabulos,
          I-a comandat un cavou, ca al regelui Mausolus.
          Dar Bramante i-a spus ca nu e de bun augur, cavoul,
          Ca il atrage, involuntar, sa-i ocupe interiorul.
          Dupa ce marmura fusese adusa de la Carrara,
          Pontiful, superstitios, a abandonat lucrarea.
          Proiectul a fost reluat dupa moartea papei,
          Si incredintat tot Florentinului, de catre mostenitori.
          Cine poate sa faca o mare sculptura,
          Poate sa execute, judeca Iulius, si o frumoasa pictura :
          Buonarroti, dorinta mea e ca tu sa pictezi Sixtina !
          Sfinte Parinte, nu e meseria mea !
          Rafael ar putea sa va indeplineasca cerinta.
          Tocmai terminase Stanzele Vaticanului,
          O lucrare reprezentativa pentru scoala lui.
          Cei doi vor fi intr-o stimulativa competitie :
          Care din ei sa castige in maretie ?
          Papa a respins propunerea,
          Si l-a obligat sa execute pictura.
          A intocmit 300 de schite,
          Care, in pictura , au inceput sa fie transpuse.
          A gresit insa compozitia frescei, si vai !
          Pictura s-a acoperit de mucegai.
          Reface reteta cu ajutorul lui Sangallo,
          Inainteaza cu rapiditate Michelangelo.
          Artistul, in mare taina lucra,
          Dar Papa Iulius il spiona.
          Cand terminase bolta, pe jumatate,
          Pontiful i-a cerut sa dea jos schelele :
          Nu se poate Sfinte Parinte !
          Mai sunt de completat atatea amanunte !
          Coboara schelele, sa fie vazuta minunea !
          Sa vina aici toata lumea !
          Refuzul pictorului, pe Pontif l-a infuriat,
          O lovitura cu bastonul i-a aplicat.
          A suferit nu de durere, ci de umilinta,
          La tratat ca pe cea din urma fiinta.
          Papa, si-a exprimat, mai tarziu, voalat regretul,
          Facandu-l pe artist sa-si reia lucrul.
          A muncit cu mai multa indarjire,
          Cate 17 ore pe zi, fara oprire.
          Infaptuind pictural, pe bolta, creatia demiurgica,
          Se incarca pe sine cu o energie titanica.
          Vazand, in final, tavanul Capelei Sixtine,
          Papa a rostit : Fiul meu, sunt foarte multumit de tine.
          Dupa cinci ani, cand nimeni nu se mai astepta,
          A fost sfintita, in 1513, bolta.
          Roma oficiala a participat la eveniment,
          Michelangelo, suparat pe Papa, a fost absent.
          Participantii, vazand tavanul Sixtinei,
          L-au declarat pe Michelangelo : “Maestrul Lumii”,
          Doar cei din botega lui Rafael, continuau sa-l critice,
          Considerand ca pictura lui e anatomie :
          Desi, ingenioasa in desen, are colorit monoton; in nici un fel,
          Nu are gingasia si gratia madonelor lui Rafael.
          Desi, peste Michelangelo au trecut anii,
          La cererea Papei Leon a construit Capela Medici.
          Cu sase statui centrale, e un monument maret :
          Lorenzo, Giuliano, Amurgul, Aurora,
                                       Noaptea si Ziua, nu au pret.
          Pe Noapte, Michelangelo, o elogiaza,
          Iata ce artistul noteaza :

                    “Desi esti sumbra, dulce noapte draga,
                      In pacea ta sorbi ziua ce ne-asalta;
                      Clarvazator e cine te exalta,
                      Cine te cinsteste are minte intreaga.”
          Si-a recapitulat apoi viata si creatia,
          Sa vada daca le mai datora ceva :
          Pieta, exprima frumusete, durere si compasiune;
          Bacchus, spunea ca viata e facuta pentru petrecere;
          David, viata e lupta pentru eliberare, de sub tiranie;
          Moise, ii cerea omului, prin Decalog, sa se purifice.
          Dupa acest bilant, parca voia sa incheie,
          Nu banuia cate proiecte mai avea inainte.
          Papa Clement i-a cerut sa execute Judecata de Apoi,
          Ii era greu, dar nu putea da inapoi.
          Era o lucrare de mare intindere,
          Iar fortele sale, tot mai putine.
          Cu mare dificultate s-a mobilizat,
          Si de pictura s-a apucat.
          A cunoscut-o pe Vittoria Colonna; nobila femeie !
          A fost, pentru artist, o sentimentala motivatie.
          Marea prietenie cu ea; desigur, sufleteasca,
          S-a simtit favorabil in fresca.
          Trei sute de personaje, au fost asezate pe perete,
          Pe treptele de vinovatie, ale judecatii celei drepte.
          A fost greu sa armonizeze peretele cu bolta
          Atat coloristic, cat si cu figurile; aici se dadea lupta.
          De ziua Tuturor Sfintilor, peretele a fost inaugurat,
          Unii l-au vazut sublim, altii cazut in pacat :
          Personajele erau despuiate,
          Papa Paul a hotarat ca ele sa fie, cu var acoperite,
          Dar Voltera, s-a angajat sa le puna pantaloni si fuste,
          Si a facut-o cu mare delicatete.
          Astfel, pictura a fost salvata,
          Onoarea artistului, nepatata.
          A terminat, in sfarsit, si Cavoul Papei Iulius,
          N-a iesit chiar ca al regelui Mausolus,
          A lucrat la el 4o de ani si mai bine,
          Moise, statuia colosala din centru, e o celesta minune !
          Mai avea de facut Cupola Catedralei Sf. Petru,
          A fost supremul sacrificiu :
          Caci imediat ce a sfarsit lucrul,
          Genialul artist, la 89 de ani, si-a dat duhul.
          In cronici, data s-a consemnat :
          18 februarie 1564; si totul s-a terminat.
               6 martie 2009