NICOLAE GRIGORESCU

          Carul cu boi, prin el, e simbolul agrar al poporului roman,

          Pe deprinderea picturala , a fost complet stapan,.

          A invatat mestesugul de la pictorii de biserici,

          Ochiul si mana si le-a format prin exercitii,

          O, ce minunata e pictura Agapiei !

          A luat ca modele tarani si i-a pus, cu pensula, pe peretii ei.

                  

          Dupa ce mai intai a castigat,

          Concursul cu un pictor francez experimentat.

          Se spune ca talentul sau nativ,

          A fost cel mai expresiv,

          Dupa ce a fost cultivat la Academie,

          A pierdut in veridicitate, inventivitate si linie.

          Invatamantul doar slefuieste talentul, dar nu-l creeaza,

          Uneori e in favoarea artistului, alteori ii dauneaza.

               20 februarie 2009

NAPOLEON BOONAPARTE

                                                      Motto: “Oamenii de geniu sunt

                                                          meteori sortiti sa arda

                                                                   pentru a lumina secolul

                                                                   lor”

          I. Steaua                                                       Napoleon                                                                      

         

         Stateam pe genunchii Severiei, buna mea doica,

          Imi spunea o poveste despre o nazdravana scoica,

          De trei ori ea s-a rotit si intr-o perla mare s-a transformat,

          Care a fost gasita de un fecior de imparat.

          El a daruit-o printesei, draga lui,

          Sa si-o aseze in jurul gatului,

          S-o priveasca staruitor cand va dori sa-l vada,

          Si el i se va arata in perla de indata.

          Chiar si atunci cand a fost departe, cu oaste plecat,

          Fermecata perla i l-a si aratat.

          Domnita i-a soptit cuvinte calde, de imbarbatare,

          Iar el i-a spus ca e cea mai frumoasa fiinta sub Soare.

          Alta data, privind deasupra lui Cerul instelat,

          De mersul astrelor s-a minunat,

          Severia, Luceafarul pe Cer i-a aratat :

          Baietele, spre glorie vei fi de el purtat !

          I-a mai aratat cu degetul Ursa Mare,

          Iar langa ea o stea albastruie, licaritoare :

          E steaua ta, iata, parca sta pe loc,

          S-o privesti mereu, ea iti va purta noroc.

          Cand va straluci cu intensitate,

          Sa sti ca norocul va fi de a ta parte,

          Cand va fi acoperita de o pata, ca un nor,

          Copile sa fi atent si prevazator,

          Ca norocul s-a indepartat de tine,

          Dar sa astepti, ca el se duce si revine.

          In gand sa rogi steaua stralucitoare,

          Sa lumineze a ta intortochiata cale.

          II. Ghiocul

          Severia ii pune usor mana pe frunte,

         Il descanta cu vorbe calde, incete, marunte,

          Apoi, scoate din buzunar un ghioc mare,

          Ii face cruce de trei ori si-l priveste cu incordare :

          Napolione, Napolione, copile, copile,

          Nu vei trai prea multe zile,

          O boala grea te va rapune,

          Vei pleca invrajbit cu aceasta lume,

          O sa urci insa treptele scarii pina la Cer,

          Ajutat de vointa si de un puternic caracter.

          Greutati cumplite iti vor chinui viata,

          Nu vei inchide genele pana dimineata,

          Te vei confrunta cu mai marii lumii,

          Din zori pana la rasaritul Lunii,

          Vei cuceri teritorii multe si bogate,

          Dormi-vei in cele mai marete palate,

          In straie de purpura te vei imbraca,

          O armata puternica vei comanda.

          Pe cap veti pune cate o aurita coroana,

          Tu si frumoasa ta doamna.

          Servit vei fi la mese imbelsugate,

          Nu-ti vor lipsi cele mai alese bauturi si bucate.

          Rareori vei avea insa parte de iubire si bucurie,

          Vei fi despartit de cei dragi tie.

          Pe o stanca pustie viata ta se va sfarsi,

          Sub o salcie pletoasa te vei odihni.

          Napolione, Napolione, copile, copile,

          Asa se vor sfarsi ale tale zile.

          Mai toate prevestirile Severiei s-au adeverit,

          Viata i-a fost o agonie, ca un vis cumplit.

          A vazut steaua lui puternic stralucitoare :

          In Italia, in Egipt si pe intinsa mare,

          La Austerlitz, Friedland a mai stralucit cate o data,

          La Moscova si Leipzig, ea avea o mare pata.

          III. Waterloo

          La Waterloo steaua sa purta o imensa umbra sangerie,

          El a privit-o temator, si s-a intrebat : oare ce-o sa fie ?

          Ambele armate, comparabile numeric si beligerante,

          Au fost inghesuite pe mai putin de o leghe si jumatate.

          Lipsea spatial vital de minima utilitate

          Instinctele agresive de cucerire a lui au fost activate.

          Ostirile erau puternic motivate, era precizat mobilul,

          Anglo-olandezii pe platou, francezii la poale asteptau ordinul.

          Se stie ca terenul e important in ecuatia razboiului,

          Cei de sus erau avantajati chiar din capul locului.

          In plus, amplasarea britanicilor nu le permitea retragerea,

          Singura lor varianta imperativa, era doar inaintarea.

          Iata cum o greseala strategica, in succes s-a transformat,

          E un paradox, cu efecte ofensive faste, psihologic explicat.

          In noaptea premergatoare luptei, a cazut o ploaie,

          Artileria nu putea manevra, de pe podis curgeau suvoaie,

          Asteptand Soarele, Napoleon a intarziat cu sapte ore atacul,

          A fost greseala fundamentala, care a provocat dezastrul.

          In loc sa invaluiasca, cum era prevazut, pe dreapta flancul,

          Alta eroare asumata: el a decis spontan, sa strapunga centrul.

          Atunci era Luna plina, se spune intr-o scrisoare,

          Iar energiile ostasilor au ajuns la o maxima inclestare

Cand batalia era aproape castigata s-a produs indezirabilul :

Spre seara a sosit armata prusaca si a urmat ireparabilul.

Daca ar fi venit si corpul francez de urmarire, simultan,

Cu putin noroc, lupta ar fi fost castigata dupa plan.

Disperat, pentru a se putea salva,

Alta greseala : mult prea tarziu a trimis la atac garda,

In fata focului inamic incrucisat, ea n-a rezistat destul,

La putin timp s-a auzit surprinzatorul strigat :La garde recule.

Napoleon afirma : dar totul a fost fatal in aceasta batalie,

Fatalitatea, soarta, destinul sunt echivalente, oricine stie,

A fost o confruntare crancena, francezii au luptat ca niste lei,

Insa unele erori grave, au conlucrat la pierderea ei.

Si densitatea umana, toate, un macel sangeros au generat,

In final, cruzimea prusacilor urmaritori i-a dezonorat :

Au avut ordin sa treaca totul prin sabie, fara cainta,

La lumina Lunii, l-au executat cu o excesiva sirguinta.

Se spune ca a fost o batalie de mana intaia,

Castigata de un general de mana a doua.

Cand acest general a scris , peste ani,

Ca a fost o lupta intre titani,

S-a supraestimat pe sine,

Si a primit reprosuri, nu putine.

Iata cum, totusi, calmul englezilor, norocul si tenacitatea,

Au invins tumultul francezilor, nesansa si perspicacitatea.

Batalia e dominata de erori, intamplari si hazardate situatii,

Memorialul, formuleaza despre ea noua subtile observatii.

I-au lipsit stratagemele napoleoniene, inteligent nascocite,

A fost, se crede, doar o impingere oarba inainte.

Generalii n-au mai fost la inaltimea obisnuita.

Invadarea Frantei, din 1814, era moralmente, inca resimtita.

Napoleon devenise sovaielnic in luarea deciziilor :

Marcat de oboseala celor 60 de batalii si de trecerea anilor.

Asadar : cauza esecului n-a fost fatum, adica destinul,

Ci multele defectiuni ce-au depasit preaplinul.

Cand lui Napoleon ii lipsesc explicatiile rationale,

Implica fatalitatea mistica; o ultima cale.

Daca rezultanta dintre erori, intamplari, noroc,  e destin,

Atunci, termenul e acceptabil, filosofic, pe deplin.

IV. Deprimarea

Desigur, comandantul suprem poarta toata raspunderea :

Gloata franceza, ca un fluviu iesit din matca se retragea.

Campul era rosu de sange si plin de cadavre,

Luna arunca sclipiri metalice in privirile oarbe.

Napoleon, tarat de potopul tumultos,

Ducea calul de capastru, el mergand pe jos.

Asa l-au gasit doi generali, pe o campie :

Se parea ca nu-i mai recunoaste, ca nu-i mai stie !

Avea privirea ratacita, corpul vlaguit :

Cadavru ambulant, parca de viata lipsit.

Mergea ca un somnambul; incotro ?

Se deplasa in sens invers, catre Waterloo !

Voia oare sa continue, de unul singur lupta,

Sau, mai degraba, isi cauta moartea ?

Generalii i-au aratat directia de retragere,

Dar el continua, impleticindu-se, sa inainteze.

Vazand ca nu se lasa induplecat,

Unul din generali in spate l-a luat,

O buna distanta, inapoi, asa l-a purtat,

Pana cand, cu greu, el a priceput ce s-a intamplat.

Celalalt general i-a dus calul,

Deplangandu-i Micului Caporal, starea si amarul.

Dupa 18 iunie 1815, ce urma sa mai fie ?

Cum se va schimba harta Europei, nimeni nu stie !

Geniul lui Napoleon isi epuizase energiile vitale,

Istoria, cauta cu necessitate, o noua cale :

Dictatura se cerea inlocuita cu libertatea,

Permanenta amenintare, cu securitatea.

Se impunea in Franta o mai permisiva constitutie,

Liberul arbitru, al conducatorului, nu mai era o solutie.

Evenimentele, in favoarea schimbarii au lucrat,

Nu mai era loc in spatiu pentru marele imparat :

Napoleon secatuise Frantei toate resursele,

Coalitia, abia incepea sa-si desfasoare fortele.

V. Prometeu

Pe ocean, in drum spre Sfanta Elena,

Cauta ingrijorat steaua sa.

A vazut-o palida si putin stralucitoare,

Razele ei nu mai atingeau valurile pe mare,

Steaua lui ajunsese la Perigeu,

N-o mai putea salva nici chiar un zeu.

Napoleon, in sfarsit a inteles,

Ca nu mai avea cale de ales.

Pe Sfanta Elena vor urma zile lungi si triste,

Va trai din amintiri si prevestiri sinistre.

Pe un pat de campanie punea capul jos,

Somnul ii era chinuit, corpul dureros.

Dicta grabit si in paralel memoriile,

Vlaguit de surmenaj si disconfort, astepta zorile.

Arbitra mereu galceava din suita lui,

Isi va vinde argintaria spre a-i vedea satui.

Intorcea si purta hainele pe dos; se crede,

Fiindca guvernul englez ii refuza postavul verde.

Dramuia permanent cafeaua si zaharul,

Calcula ingrijorat, consumul si necesarul.

Tinea cu atentie evidenta lenjeriei intime,

Ca sa se incadreze in restrictive repartitie.

Deplasarea ii era strict limitata,

Corespondenta, sever cenzurata,

Comunicarea cu exteriorul, interzisa,

Controlau vizual, ca la apelul de seara, el sa nu fie lipsa.

In ciuda saraciei, marele ceremonial n-a incetat,

Functiona, caricatural, ca la Tuileries, in grandiosul palat.

Cu guvernatorul a avut dese conflicte,

Orgoliul lui nici aici nu se dezminte,

Acesta , ii contesta titlul de imparat,

Jignea natiunea franceza, i se replica : ea i l-a acordat.

Traia intr-o locuinta mica si insalubra,

Biciuita de alizeu, ca tristetea de sumbra,

Al carei tapet, la umezeala, emana vapori de arsenic,

Substanta otravitoare, neindoielnic.

Toate, alaturi de clima, i-au afectat grav sanatatea,

Grabindu-i, impreuna cu maladia genetica, moartea.

Dar onoarea si demnitatea nu l-au parasit,

Pana in ultima clipa a tristului sfarsit.

Va dormi mult sub trei salcii plangatoare,

Aces om, poate cel mai mare.

Dupa doua decenii la Domul Invalizilor a fost depus,

Steaua lui, lumanare cosmica, il vegheaza vesnic de sus.

Daca nu era pe Sfanta Elena exilul,

Napoleon ramanea eroul, nu devenea martirul,

Asa, ne apare ca Prometeu, pe o stanca inlantuit :

Vulturul a fost guvernatorul; iar el e un mit:

Genius crepusculum,

Causa est fatum ?

Amurgul geniului,

Din cauza destinului ?

    22 septembrie 2008

MIHAI EMINESCU

          Soarele , cu razele lui blande l-a incalzit,

          Stelele Carului Mare, noaptea l-au calauzit,

          Luna Plina l-a vrajit cu ale ei luminoase unde,

          Si aievea s-a transformat intr-o fecioara cu plete blonde.

           Luceafarul cobora parca pe o scara de foc, tiptil,

           Si se strecura in mintea lui curata de copil.

           Stejarul i-a dat taria,

           Teiul, parfumul si melancolia,

           Gorunul i-a incantat auzul cu fosnetul,

           Fagul i-a daruit freamatul,

           Greierii i-au cantat la ureche,

           Lacustele i-au dansat in pereche,

           Privighetoarea cu trilurile ei l-a fermecat,

           Salcia plangatoare l-a alintat,

           Ici, colo, cate-o ciupercuta,

           L-a invitat pe ploaie sub palariuta.

           Roua l-a spalat pe maini si pe fata,                                                      

           Trezindu-l la insorita dimineata.

           Albinele, prin dansul lor l-au descantat,

           Pestii din iaz sarind, binete i-au dat,

           Broastele i-au facut un galagios cor,

           Si l-au asigurat astfel de prezenta lor.

           Iata, dormind adesea in padure, natura prietena i-a fost,

           Cat a influentat ea poezia lui, sa mai vorbim, n-are rost !

           Echo, nimfa padurii,

           L-a invatat sa raspunda cu iubire urii.

           Batranul de la stupina i-a povestit cu intelepciune,

           Cornul padurarului i-a anuntat prezenta in lume,

           Ileana Cosanzeana, fata lui, pe Mihai l-a iubit,

           El i-a raspuns cu primul sentiment de indragostit.

           Buciumul de la stana suna prelung,

           Zanele padurii il asculta si plang,

           Ielele trec pe deasupra copacilor cantand,

           La ivirea zorilor, demonii in strafunduri se ascund.

           A fost trimis la Cernauti sa ia invatatura,

           Unii profesori l-au persecutat peste masura,

           Nu i-au inteles mult prea sensibila lui natura,

           Refractara la orice constrangere si la etnica ura.

           Doar unul, Aron Pumnul, un intelept,

           I-a fost dascal si l-a aciuat la piept,

           A fost singura raza de lumina,

           Ce i-a incalzit a sa juna inima.

           La publicarea primei poezii, Vulcan i-a schimbat numele,

           Eminescu, prin talent si munca, si-a construit renumele.

           Atunci cand persecutiile din Gymnasiu s-au accentuat,

           Si-a luat desaga si-a plecat,

           Dar acasa il astepta garbaciul din cui,

           Protectia mamei nu potolea mania tatalui :

           Cum, a fugit de la scoala ?

           Am sa-i aplic o corectie exemplara !

           Suporta cu stoicism loviturile de bici,

           Nu plangea, nu cerea iertare, in fata cumplitului suplici.

           Pe ascuns maicuta ii punea in traista merinde,

           Il imbratisea si il saruta pe frunte fierbinte,

           Ii facea semnul crucii sa-l pazeasca de rele,

           Pe obrajii lui se scurgeau lacrimile,

           L-a sfatuit sa nu paraseasca scoala,

           Invatatura e sanatatea mintii, lipsa ei e boala.

           Nu promitea nimic, doar suspina,

           Pe drumuri necunoscute iar se-avanta,

           A mers pe jos pana la Blaj,

           Seminarul teologic i-a oferit hrana si adapost; a prins curaj,

           Isi nota in carnetel cuvintele rare,

           Se simtea cel mai fericit om sub soare,

           De peste tot a cules cultura, ca albinuta nectarul,

           Si-a imbogatit sufletul, amplificandu-si harul.

           Pe la Sibiu a revenit in Regat,

           La Giurgiu o trupa de teatru sufleur l-a luat,

           A strabatut cu actorii tara in lung si-n lat,

           De la ei multe roluri a invatat.

           La Universitatea din Viena a mers sa invete,

           Era o lume fabuloasa, plina de tainice povete,

          Comunica activ cu studentii romani,

           Vorbeau de tara, cultura si strabuni,

           Nimic important de-acasa nu le putea scapa,

           Au organizat impreuna Congresul de la Putna.

           La Viena a cunoscut intelepciunea Vedelor,

           Din ele a vazut ca haosul e elementul prim si nepieritor,

           A invatat limba sanscrita si din Rig-Veda a tradus,

           La multele intrebari cauta in ea un raspuns.

           A patruns secretele faraonilor si ale Piramidelor,

           Ce se inalta semete pana la nor,

           Totul se invata aici pe valsurile vieneze,

           Farmecul lor ii facea sufltetul sa vibreze,

           Viena raspandea un parfum cultural :

           Opera, teatrele, bibliotecile, anticariatele erau fara egal.

           A continuat apoi la Universitatea din Berlin,

           Ritmul cazon prusac se simtea aici din plin,

           Era o diferenta colosala,

           Fata de dulcea Viena muzicala.

           Acum era student cu acte in regula,

           Si aici a descoperit noi izvoare de cultura :

           In filosofia clasica germana s-a cufundat,

           Literatura romantica a asimilat,

           Tot citind atatea, fel de fel,

           A devenit un romantic pesimist si el.

           De la Schopenhauer despre puterea vointei a invatat,

           Teoria culturii de la Nietzsche a preluat,

           A tradus din lucrarea lui Kant “Critica ratiunii pure”,

           Despre transcendent, imanent si lucrul in sine.

           De la Goethe a aflat despre Faust si daimoni,

           Cum ca ei sunt un fel de genii-supraoameni,

           Prin eul absolut filosofia lui Fichte l-a uimit,

           Dramele lui Schiller l-au cucerit.

           Functia de la Agentia Diplomatica ii asigura independenta,

           Din tara primea dese indemnuri prin corespondenta :

           Maiorescu il implora sa-si sustina doctoratul,

           Spre a deveni universitar la Iasi, el si nu altul.

           Dar cerinta aceasta pentru Eminescu era o constrangere,

           Si mereu avea impotriva ei o tainica plangere,

           N-a putut sa se incadreze in sabloanele date,

           Fiinta lui era insetata de absoluta libertate.

           Revenit mai apoi in tara,

           Fara patalamaua atat de necesara,

           A trecut prin munci umilitoare si grele,

           Ca sa-si asigure painea cea de toate zilele.

           Junimea a fost pentru el o a treia universitate,

           Acolo a uitat de necazurile toate,

           Pe Maiorescu l-a pretuit cum se cuvine,

           Il considera egalul in filosofie cu sine.

           Citea poezie la cenaclu din cand in cand,

           Ii asculta pe altii ce urmau la rand,

           Intervenea in discutii foarte rar,

           Se amuza de glumele lui Pogor – mare strengar !

           “Caracuda” il critica pentru filosofia abstracta ce practica,

           Dar Maiorescu il aproba si le dadea concretistilor replica.

           A fost acolo o scoala de invatatura si creatie,

           Cum nu mai exista alta in natie.

           Cu Creanga a legat o calda si statornica prietenie,

           La Bojdeuca s-a simtit ca in propria sa familie,

           Tinca le pregatea “Pole-n brau” si sarmale,

           Apoi, la Bolta Rece goleau impreuna cateva pahare.

           Stateau de vorba uneori pana-n zori,

           Snoavele lui Creanga ii produceau in suflet fiori.

           Din pacate a parasit Iasul,

           Pentru sclavia de la Timpul,

           Unde pe Caragiale l-a cunoscut,

           Avea un umor intepator si de temut.

           Dorinta fierbinte de a-si intemeia cu Veronica o familie,

           S-a dovedit, pana la urma, o amagitoare iluzie :

           Familia, ca si doctoratul, ii leza libertatea,

           O dureroasa renuntare il pedepseste cu singuratatea.

           Se razbuna insa pe nemiloasa soarta,

           Prin creatia sa tot mai profunda, multilaterala si mai inalta.

           Marea creatie se cladeste pe marea cultura,

           E o axioma mai presus de orice falsa invatatura.

           Cum s-a metamorfozat la Eminescu cultura in poezie ?

           A fost un process indelungat ce s-a realizat prin mutatie :

           Vasta cultura din memoria lui de lunga durata,

           A trecut in inteligenta asociativ-combinatorie necontrolata,

           Dupa aceea, a fost rational prelucrata si ordonata,

           A ajuns apoi in fantezia lui puternic colorata,

           Aici, ca imagine, reverie, halucinatie, vis,

           Se produc forme cidate, greu de descries,

           Ea construieste uneori monstri, fantasme, feerii,

           Ce trec selectiv in ale versului frumoase melodii,

           Apoi stihul se incarca cu rima, ritm si accent,

           Dar mai trebuie ceva ca sa fie complet :

           El toarna peste ele multa emotie, pasiune si sentiment,

           Ca totul sa devina incandescent,

           Numai la aceasta inalta psiho-temperatura,

           Versul lui se transforma in poezie diafana si pura,

           Si tot acest miracol creator se produce intr-un spatiu inchis :

           Catalizatorul e aroma de cafea din ibricul mereu incins.

           Pe jos sunt ghemotoace de hartii aruncate,

           Tot atatea variante ale poeziilor lucrate.

           La Eminescu poezia e potentata de sentimental iubirii,

           Navalnic, profound, chinuitor, peste granitele firii,

           El e izvorul trairilor, ce in poezie se revarsa,

           Iar poezia il alimenteaza permanent cu alta substanta.

           Toata aceasta cheltuiala de energie creatoare, titanica,

           I-a subrezit sanatatea mintala si fizica,

           A devenit un geniu de prima marime, dar cu o viata pustie,

           Apoi a ajuns la tragica moarte in daimonica nebunie.

           I se potriveste pe deplin expresia :

           Nullum magnum ingenium sine quadam dementia.

                10 decembrie 2008

GEORGE ENESCU

          Ambii parinti se trageau din familii de preoti,

          Muzica s-a transmis ereditar, de la bunici la nepoti,

          Asa a primit-o Enescu ca potentialitate,

          Era un dar al naturii, inainte de toate.

          S-a nascut in 1881, intr-un mediu taranesc muzical,

          Tarafurile, horele, doinele, bocetele erau fara egal.

          Relieful ondulat din Liveni emana frumusete,

          Din toate acestea copilul avea ce sa invete.

          La cinci ani a scris opera “Tara Romaneasca”,

         Ca viitor compozitor ea avea lumii sa-l vesteasca.

          La opt ani studia muzica la Viena,

          Implinind treisprezece ani, spre Paris se indrepta.

          La cincisprezece ani “Poema Romana” compunea,

          Ce i-a adus in Franta, o meritata faima, iar lui increderea.

          A fost un copil minune, cu adevarat,

          Pentru el muzica era un dar de la zei lasat.

          Mai mult decat oriunde in aceasta lucrare,

          Sufletul muzical romanesc rasuna in triluri de privighetoare.

          In ea sunt redate amintirile din copilarie,

         E bogata de imagini ce starnesc bucurie :

          Se aud clopotele, cantul preotilor, glasul unui pastor,

          Furtuna se domoleste, cocosii canta, e sarbatoare-n popor.

          Bach, Beethoven, Brahms au fost idolii lui,

          I-au influentat imaginatia cu maretia cantului,

          Bach era ca Sfanta Cuminecatura, luata cu smerenie,

          Se cerea ascultat in odajdii, cu miros de tamaie.

          La cei trei se mai adauga Mozat si Wagner,

          Primul este un geniu innascut, cu totul legendar,

          Ii admira pe contemporanii lui, Debussy si Ravel,

          Ultimul era egalul sau, compunea ca si el.

          In prima tinerete,

          Era in cautarea unei teme marete.

         Un spectacol de teatru,

          Ii sugereaza subiectu’.

          Sofocles e parintele antic al acestei idei,

          Oedip este numele ei.

          Fleg a scris un Libret inspirat,

          Un deceniu in stare de incubatie el a stat,

          Permanent l-a slefuit si l-a redimensionat,

          Pana cand masura potrivita a capatat.

          Enescu l-a primit ca pe un pretios dar,

          Era compus cu sensibilitate poetica si teatral har.

          Oedip comite paricidul si incestul impins de destin,

          Afland, cunoaste cel mai mare chin,

          Drept pedeapsa ochii si-i scoate,

          Tebanii il alunga orb din cetate.

          Zece ani Enescu va lucra,

          Sa compuna pentru Libret muzica.

          L-a ajutat si inspiratia sentimentala,

          Cu printesa Cantacuzino, ca partenera de viata ideala.

          Ca model al orbului l-a avut pe organistul Vierne,

          Avea un glaucom, ce-l facea mult sa sufere.

          Mai puternic ca destinul, Oedip il declara pe om,

          Enesca subliniaza muzical idea prin sfertul de ton.

          Ca interpret al lui oedip, pe Saliapin l-a vrut,

          Dar el cand a vazut Libretul a ramas mut :

          L-a speriat dimensiunea rolului,

          Era prea mult pentru varsta lui.

          L-a ales pe Andre Pernet, fara sa se retina,

          Care i-a dat o satisfactie deplina.

          Cele 18 repetitii facute de Philippe Gaubert, cu orchestra,

          Au pregatit cu grija premiera :

          Pe scena, regizate de Pierre Chereau, 350 de persoane,

          Presarate printre ale palatului Laios, marete coloane,

          In decorul magnific al lui Andre Boll, evoluau cu mare avant,

          Onduland cantecul intre Cer si Pamant.

          Miscarea scenica,

         Se desfasura tot mai dinamica,

         Muzica producea in sala,

         O mare tensiune emotionala.

          Opera Oedip a fost declarata ca una din culmile muzicii,

          Enescu plutea pe aripile fericirii.

          Drept rasplata pentru geniala creatie,

          Autorul a primit Crucea Legiunii de Onoare.

          Pentru tinerii compozitori,

          Enescu a lasat un Decalog cu sfaturi,

          Cea mai draga i-a fost compozitia,

          Dar si vioara, in vremuri grele, a fost prietena sa.

          Pianul l-a ajutat sa compuna,

          I-a folosit enorm in creatie starea sa de visare continua.

          A desfasurat o munca uriasa,

          Ca aceea a condamnatului la ocna,

          Lucra incet la manuscrise, in mare taina,

          Ca si cum cineva voia sa i le sustraga.

          Dar erau atat de ilizibile,

          Incat descurajeau pe oricine ar fi avut aceasta intentie.

         Exemplu de demnitate si de modestie,

          El a onorat Franta si patria sa, mandra Romanie.

          Enescu e geniul muzical al poporului roman,

          In lumea sunetelor a fost supremul stapan.

               19 februarie 2009

CONSTANTIN BRANCUSI

           Chiar daca s-a nascut la Hobita in 1876;

           El, Brancusi, a devenit “Uomo universale”, cetatean de

           onoare al intregii planete.

           Chiar daca sugera sa se elaboreze o filosofie doar din

           proverbe;

           El n-a fost filosof, ci sculptor, dar un sculptor intelept.

           Chiar daca isi tragea seva din folclorul romanesc;

           El n-a fost un folclorist naiv, ci un om de inalta cultura.

           Chiar daca a ajuns la o conceptie universala despre arta;

           El a ramas cu radacinile adanc infipte in solul tarii sale.

           Chiar daca se exprima prin metafore si paradoxuri;

           El n-a fost un sofist, ci un artist.

           Chiar daca a gasit in ou expresia ovoidala a Universului;

           El a ramas un locuitor al Terrei.

           Chiar daca a fost monumental, ca un zeu al Olimpului;

           El a ramas “Cumintenia Pamantului”.

           Chiar daca a gasit unitatea dintre spirit si materie;

           El a fost omul spiritului.

           Chiar daca era scump la vorba;

           El era mare la fapta.

           Chiar daca pridvoarele taranesti, din satul lui, avand stalpii

           decorati cu romburi, au stat la baza inspiratiei sale  pentru

           “Coloana Infinita”;

           El a transpus aceste imagini in concepte figurale universale.

           Chiar daca geometria fusese aplicata in arhitectura;

           El a aplicat-o si in sculptura.

           Chiar daca a avut la baza o gandire mitica;

           El a fost o fiinta emotional-rationala.

           Chiar daca a existat o sculptura Antica si Renascentista;

           El este parintele sculpturii moderne.

           Chiar daca Antichitatea a cultivat smplitatea in sculptura;

           Renasterea a preluat-o si a promovat-o, Rococoul a

           ucis-o prin abundenta decorativa;

           El a reinviat-o prin simplitatea esentelor.

           Chiar daca s-a desprins de influenta lui Roden prin lucrarea

           “Rugaciunea”;

           El si-a depasit magistrul prin formele arhaice, originare,

           descoperite si aplicate in sculptura.

           Chiar daca a practicat o sculptura ridicata la dimensiuni

           cosmice;

           El a coborat-o, mai apoi, pe Pamant si a daruit-o oamenilor.

           Chiar daca a sculptat “Masa Tacerii”;

           El a vrut sa atraga atentia lumii contemporane ca e

           inspaimantator de zgomotoasa.

           Chiar daca a creat “Poarta Sarutului” intre chipuri reci

           de piatra;

           El ar fi preferat sarutul cald al “Domnisoarei Pogany”.

           Chiar daca a construit “Coloana Infinita”;

           El, prin antiteza, a vrut sa evoce ca viata omului e mult

           prea finita; e doar nemarginita in succesiunea generatiilor.

           Chiar daca avea o barba mare si aspra;

           El avea un suflet bland si curat ca de copil.

           Chiar daca n-a cunoscut teoria ideilor – esente platoniciene;

           El a descoperit-o prin chintesente, ca elemente ale existentei

           primare.

           Chiar daca la fundamentele lumii el punea patru elemente :

           piatra, lemnul, lutul si fierul;

           El a considerat sufletul omului mai presus decat ele si l-a

           exprimat magistral in sculpturile sale.

           Chiar daca mainile lui puternice, de pietrar, aveau falange

           noduroase, fiind maini ganditoare;

           El avea insa un trup frumos si armonios; era “Un sfant pastor

           roman”.

           Chiar daca in sculptura au existat trei Dumnezei : Fidias,

           Michelangelo;

           El, romanul Brancusi, a fost al treilea si egalul lor.

                21 februarie 2009