- 12 -
       

       
b) RELATIA DINTRE DAIMON SI GENIU


       
          Termenul de daimon provine din limba greaca veche si inseamna demon, geniu, zeu, etc. Apuleius, in “De deo Socratis”, ne lasa sa intelegem termenul de daimon in urmatoarele acceptiuni:  a) o sentinela; b) un insotitor; c) o calauza; d) un censor intim; e) curator particular; f) observator asiduu; g) martor inseparabil; h) judecator familiar care dezaproba raul si lauda binele (Mihai Eminescu, Scrisori, Tabel chronologic, Note, Comentarii si Bibliografie, de D. Murarasu, Editura Albatros, 1995, p. 61).
          In Renasterea italiana geniul era conceput drept microcosmos, iar Dumnezeu macrocosmos. Geniul era inteles ca mediator intre omul obisnuit si divinitate. Geniul e mai aproape de Dumnezeu decat omul obisnuit.
          Conceptele de daimon si geniu sunt echivalente, daca nu chiar identice. In filosofia si literatura clasica germana daimonul-geniu era conceput ca fiind bivalent : o valenta realizeaza legatura cu Dumnezeu ; cealalta e implantata in propria personalitate. Astfel, geniul nu e cantonat numai in personalitatea creatorului, nu e doar vocatie, talent, ci, mai mult, e si un dar al naturii, al lui Dumnezeu. Capacitatea lui de creatie se realizeaza la intersectia fortelor extrapersonale cu cele personale.
          J. W. Goethe are o conceptie bine elaborate despre geniul-daimon si, mai mult, contureaza literar personalitati genial-
daimonice. De pilda Faust, care incalca regulile firii, incheind acel vestit pact cu diavolul este, neindoielnic, o personalitate genial-daimonica.


                                           -13 -


          Celebrul biograf al lui Goethe, Friedrich Gundolf  scrie : “Caci aceasta este definitia omului daimonic ; cineva al carui caracter poarta in sine o lege mai presus de el care-i patroneaza evenimentele vietii, un ansamblu de intamplari  fatale fericite sau nefericite” (Friedrich Gundolf, Goethe, Editura Minerva, 1971, vol. I, p. 317-318).
          Un atat de profundul cunoscator al filosofiei si literaturii germane, Lucian Blaga va sintetiza functiile si sensurile daimonicului : a) functie panteista; b) principiu supraistoric; c) element irational in arta; d) comportament in afara legilor morale, dincolo de bine si de rau; e) fundament irational al geniului (Lucian Blaga, Cultul inconstientului, “Zari si etape”, E.P.L., 1968, pp.243-285).
          Mihai Eminescu, pe urmele filosofiei si literaturii clasice germane, contureaza o proza si o poezie de factura daimonica. In “Geniul Pustiu” gasim frecvent termenul demon : Demonul amorului; demonii cei mai periculosi; demonul se intrece pe el insusi; puterea magica a demonului; pestera demonului amorului etc.
          Poetul schiteaza chiar un portret al demonului “Vezi-l cum trece palid, frumoas, adancit, prin grupele de barbati si femei … pentru nimeni nu are un suras, pentru nimeni o vorba … parca abia ar fi cazut din cer si ca desperarea eterna n-ar fi atins insa cereasca sa frumusete” (Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, Antologie, Prefata, Note si Bibliografie de Mihai Dragan, Junimea 1985, p. 267). Exemplifica demonul prin Toma Nour, pe care il descrie analitic,
intr-un amplu comentariu.
          In ceea ce priveste poezia daimonica a lui Mihai Eminescu,
In “Inger si Demon” gasim expresii precum : ca un demon El
Vegheaza; El un demon ce viseaza; Te iubesc ! Era sa strige


                                       - 14 -
 
demonul in a lui noapte; El n-a vrut sa condamne pe demon. In poezia “Inger de paza” avem expresia : Esti demon copila. In “Scrisoarea V” : E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine; Acel demon plange, rade, neputand s-auda plansu-si. In “Scrisoarea I” (varianta din  1873-1874) : Da, acesta e Demonul, este viermele-omenirii; Demonul desertaciunii, al marirei, al averii; Demonul crud si ironic al minciunii si al inselarii. In “Scrisoarea V” (varianta din 1880), gasim versul : cand c-o patima de demon te privesc si te ador. Poemul “Luceafarul” confera demonului atributul frumusetii :  O, esti frumos, cum numa-n vis un demon se arata.
          Constatam o mare varietate si bogatie de sensuri atribuite termenului de demon. Unele se apropie de semnificatiia antica data acestui termen. Am vazut ca demonul, in acceptiunea socratica, era inteles, intre altele, si ca o sentinela, ca un insotitor al omului. La Mihai Eminescu il gasim ca unul ce “vegheaza”. Iata termenul de demon, de genul masculin, poate sa desemneze si o copila, la Mihai Eminescu. El este, mai mult, ceva negativ : il gasim, asa cum am vazut, ca fiind si purtatorul viciilor umane.
          Prin raportare la literatura antica, precum si la filosofia clasica si literatura romantica germana, unde termenul daimon avea o incarcatura de semnificatii preponderant pozitiva, in poetica filosofica eminesciana, mai putin in proza, ni se pare ca se realizeaza o mutatie  catre sensurile negative ale acestui concept.
Eminescu foloseste termenul “demon” nu “daimon”, asa cum este el la origine, in limba greaca veche. De aici provin sensurile negative ale acestui concept.
          Conjugand teoria daimonului cu teoria geniului, constructul sintetic capata o mare bogatie de sensuri si semnificatii, pe care nici unul din termini, luat separat, n-o avea : Geniul e un daimon ;
Daimonul e un geniu. Omul superior e un daimon si un geniu.

                                                                                              7 iulie 2013