- 150 -
            
           HAIKU 322

V. BANCILA SI L. BLAGA
CU BARCA PE DUNARE


Alunecam printre salciile aplecate,
Care ne lasau prieteneste sa mergem mai departe,
Treceam de la lumini la umbre,
Si apoi la semiumbre ;
Vedeam jucand molcom misterele,
Auzeam cantand duios ielele,
Priveam inimaginabilul,
Si ascultam inefabilul ;
Totul era ca un murmur,
Ca un discret susur,
Un ison pierdut al vastitatii,
Un triumf trist al singuratatii ;
O mare a sunetelor uitate,
Ori nestiute.

          - 151 -

Cate o pasare rara,
Iesea din tainita afara,
Si se indrepta spre apa in petice,
Taiata parca in linii gemetrice ;
Cerul in ape isi facea portretul,
Apele sclipeau ca argintul,
Flora si fauna adancurilor transparente,
Parca scoteau sunete muzicale din instrumente ;
Frunzele de nufar, in solitudinea lor aristocratica,
Ne aratau o lume cromatica,
Se uitau parca la noi mirate,
Dar netulburate ;
Ramaneau grevate in tablou,
Iar noi le priveam din nou ;
Ochiurile de apa, aprinse de soare,
Erau ca niste poieni acvatice plutitoare,

                  - 152 -

Pareau smaralde imense,
Ce aveau straluciri intense ;
Ramurile salciilor se avantau un timp in sus,
Apoi se indreptau nostalgic spre apa, in jos,
Intr-o arcuire rituala,
Prezenta numai in lumea vegetala ;
Din varfurile lor picurau ritmic stropi de seva blonda,
Erau ca un plans de Lebada ;
Parca umblai pe un lac cu lacrimi de salcii varsate,
Ce dadea peisajului o nota de sacralitate !

Textul apartine filosofului - stilist Vasile Bancila ;
Versurile : Ion Moraru ;
Sursa : Alexandru Surdu, “A sufletului romanesc cinstire”,
Bucuresti, Editura Renaissance, 2011, p. 101-102.

                                                         24 ianuarie 2015