MICHELANGELO BUONARROTI

          A vazut lumina zilei la 6 martie 1475, in Caprese,

          Regiune frumoasa, dar aspra, de munte.

          Iata, cu piatra chiar de la inceput s-a infratit,

          Va ramane toata viata, ca intre iubita si iubit.

          Mai tarziu, ii aparea, parca viu, jocul imaginilor,

          Cu privelistea minunata, de la poalele Apeninilor.

          In martie se trezeste la viata intrega natura,

          El si-a tras energia din inceputul de primavera :

          Ritmurile vietii bio-fizice, treptat, i s-au amplificat,

         Au vibrat in el cu putere cand s-a maturizat.

          Mai tarziu a locuit in Florenta,

          Cand tatal sau a capatat functia de podesta.

          In familie a fost tratat de Lodovico cu asprime,

          Ii aplica pedepse pentru greseli minime.

          Acelasi regim l-au suportat si fratii lui,

          Nu se bucurau nici ei de ingaduinta tatalui.

          Michelangelo, era mic de statura, brunet, cu parul ciufulit,

          La vestimentatie, nu prea ingrijit,

          Rezervat, interiorizat, exagerat de sensibil,

          Putin comunicativ, uneori irascibil.

          Copiii nu-l primeau la jocurile tematice,

          Pentru ca era artagos si nu voia sa coopereze.

          Suferea mult pentru infantila lor rautate,

          Prin desen se razbuna pe toate,

          Acasa, permanent desena,

          Chiar si la scoala, tot asta facea.

          Cand Lodovico a aflat a ramas uimit,

          Nu avea nevoie in familie de un artist !

          Il indruma sa invete la toate materiile,

          Dar Michelangelo nu gasea in ele nici o placere.

          Acest ciudat comportament,

          L-a facut pe Lodovico si mai violent,

          Uneori, maicuta lui ii lua apararea,

          Dar la sase ani a ramas fara ea..

          Primele lectii le-a luat de la pietrarul Topolino,

          Aproape de Florenta, la Settignano.

          Pe langa invatatura cea fireasca,

          A gasit acolo si multa caldura sufleteasca,

          Dupa care Michelangelo tanja,

          Caci nu o gasise in familia sa.

          La sase ani a pus mana pe ciocan si dalta,

          Cioplea pietra serena, fara greseala.

          Topolino se minuna,

          Cat de usor schimba el dreapta cu stanga.

          Aici a invatat sa iubesca piatra,

          Sa se poarte bine cu ea.

          Ca si omul, piatra, firea ei are,

          Daca n-o bruschezi, iti iese in intampinare.

          I se spunea s-o abordeze cu delicatete,

          Ca si ea sa se deschida la cioplire.

          Urmatoarea ucenicie a facut-o la Ghirlandaio,

          Vestitul mester in pictura fresco.

          Aici a imbinat invatatura cu creatia :

          Desi, Ghirlandaio nu o promova, pe ultima.

          La un concurs organizat de ucenici,

          L-a pictat, dupa model, pe unul din pitici,

          A facut-o imbinand fidelitatea cu originalitatea :

          Era piticul de pe peretele aleei, si nu era !

          Vazandu-l, toti s-au minunat,

          Iar el, concursul a castigat.

          De acum nu mai era cel nou,

          A fost respectat pentru talentul sau.

          A crescut in ochii mesterului,

          Cand acesta, cu tot talentul lui,

          Nu reusa sa faca un Crist adevarat,

          Michelangelo, pe loc i l-a schitat.

          Ghirlandaio, i-a marturisit ceva :

          Sunt gelos pe talentul tau de a desena !

          A continuat apoi sa capete invatatura,

          La Gradina Medici, de sculptura,

          Lorenzo si Bertoldo l-au indrumat cu atentie,

          Au simtit ca are in el o scanteie.

          Primul l-a initiat in marea cultura,

          Al doilea in sculptura de miniatura.

          La desen trebuia sa-si schimba stilul :

         Sa traga liniile ca sculptorul, nu ca pictorul.

         N-a spus ca stie piatra s-o ciopleasca,

          Bertoldo, l-a invatat cum dalta si ciocanul sa manuiasca.

          Desi, mesterului, i s-a parut ceva suspect,

          Cat de usor si precis cioplea dupa proiect.

          El si-a manifestat dorinta, deodata,

          De a sculpta direct in piatra,

          Fara a mai face din pamant sau ceara mulaje,

          Atat de migaloase si plictisitoare.

          A invatat ca sculptura se face prin indepartare,

          Iar pe mulaje, prin adaosuri treptate,

          Pana cand imaginea mintala,

          Corespunde cu cea materiala.

          Dupa o exasperanta asteptare,

          Ce parea ca nu mai are hotare,

          In sfarsit, Bertoldo, l-a invitat la Palat,

          A ramas pe deplin extaziat :

          Era acolo o padure de sculpturi si picturi,

          Opere mari si miniaturi.

          A vazut un Faun, adus recent din Asia Mica,

          L-a schitat repede, fara greseala.

          Apoi, in mare taina,

          L-a transpus direct in marmura.

          Lorenzo l-a privit cu admiratie,

          I-a facut insa si o mica observatie :

          Ca nu a pus Faunului barba,

          Au stat apoi indelung de vorba.

          Lorenzo : ucenicul trebuie sa copieze fidel, desigur !

          Michelangelo : nu, ucenicul trebuie sa fie un creator !

          De unde vine, Michelangelo, creatia ?

          Din cugetul artistului, din fiinta sa.

          Lorenzo a fost multumit,

          Ca sperantele lui s-au adeverit :

          Michelangelo, tu ai talent de sculptor !

          Doresc sa-ti vin in ajutor !

          Vei locui in palatal meu,

          De la Bertoldo o sa inveti mereu.

          Lodovico, are mare talent baiatul tau !

          Preamarite, talentul de a face rau !

          Eu voiam sa-l fac notar,

          El imi spune ca pentru sculptura are har !

          N-as fi vrut, luminatie,

          Sa am un cioplitor in familie !

          Lodovico, pactul cu tine a fost incheiat,

          Michelangelo, va locui cu copiii mei in palat.

          Acolo, ucenicul, pe umanisti i-a cunoscut,

          In fata lor a ramas mut.

          Ei l-au tratat cu prietenie,

          Fiecare, l-a invatat ce stie.

          Au vrut sa-l instruiasca in limbile greaca si latina,

          Dar Michelangelo le-a dat o replica :

          Vreau sa ma fac artist, nu vorbitor,

          Ei au vazut ca la limbi, cu el, nu au spor.

          A sculptat Fecioara cu pruncul,

          Umanistii au analizat-o cu deamanuntul,

          Sentinta a fost unanima :

          Era o sculptura din Grecia Antica.

          Toata instructia lui clasica, constatau umanistii, cu caldura,

          Era intruchipata in aceasta sculptura.

          A avut si un incident, la Gradina, cu un “nebun” :

          Torrigiani, i-a zdrobit nasul cu o lovitura de pumn.

          I-a ramas un semn, pentru toata viata,

          Afectandu-i, atat de mult, fata.

          El, care era creator de frumusete,

          Nu putea, prin figura lui, s-o ilustreze.

          Lorenzo, a trimis calareti sa-l prinda pe agressor,

          Dar el a fost foarte iute de picior.

          Sa-i distruga talentul cu pumnul, a vrut,

          Din invidie, caci lui ii lipsea acest atribut.

          Se pare ca sculptura, pe Torrigiani, nu-l pasiona,

          A ajuns mercenar in armata lui Cesare Borgia.

          Dupa ce ucenicia si-a terminat,

          Batalia dintre Centauri si Tesalieni a sculptat.

          Bertoldo, i-a spus ca sculptura e saracacioasa,

          Ulterior, si-a cerut scuze, constatand ca e frumoasa.

          Iata ca si maestrul poate sa greseasca,

          E si el tot o fiinta omeneasca.

          La 17 ani, dupa cautari mai putin fertile,

          Se hotaraste sa-l sculpteze pe Hercule,

          Face sute de schite,

          Dupa personaje puternice.

          In cioplire a facut si unele greseli,

          A fost scuzabil; terminase ucenicia abia ieri :

          A dat lovituri puternice, in adancimea blocului,

          Care au stricat simetria marmurei.

          Dar el stia ca dalta, adanc trebuie sa penetreze,

          Ca esenta feminina a marmurei sa fertilizeze.

          In cele din urma, Hercule a fost terminat,

          Iar el s-a aratat multumit.

           Intr-o alta perioada din viata sa,

          A vazut marea sculptura din Bologna :

          Dela Quercia avea sa-l impresioneze,

          Ca el ar fi vrut sa sculpteze.

          A executat aici : Ingerul, Sf. Petronius si Sf. Proculus,

          De ultimul, a fost incantat nespus.

          A ilustrat minunat Divina Comedie,

          Spre a-i multumi lui Aldovrandi pentru gazduire.

          La Bologna a trait, patimas si total, dragostea,

          Cunoscand-o pe frumoasa Clarissa.

          Dar pe Contessina Medici n-o va uita,

          O iubire sentimentala pura, permanent ii va pastra.

          Multumit ca treaba si-a terminat,

          Imediat spre Florenta a plecat.

          A executat aici diferite lucrari marunte,

          Care nu erau menite, timpul sa-l infrunte.

          A fost invitat apoi la Roma,

          Unde se auzise despre faima sa.

          A sculptat Bacchus, cea mai complexa lucrare,

          Dar nu o presimtea pe cea urmatoare :

          Cardinalul Dionigi i-a comandat,

          Sa-i faca o lucrare de neuitat.

          Michelangelo a tot meditat,

          Pana ce, Pieta i-a recomandat.

          Cardinalul a primit propunerea cu satisfactie,

          Corespundea cu propria sa intentie.

          Michelangelo, trebuia sa-si restructureze viziunea,

          Trecand de la paganul Bacchus, la sfanta Pieta.

          A cautat sute de modele,

          L-au satisfacut doar calugaritele :

          Figurile lor pareau a intruchipa,

          Imaginea fetei Mariei din Pieta.

          Faldurile imbracamintii lor,

          Corespundeau pentru exterior.

          A sculptat Mariei, o fata de o mare frumusete,

          Dar se citea pe ea o adanca durere si tristete,

          Caci in bratele sale de femeie,

          Il tinea pe Cristos, coborat de pe cruce.

          Imbracamintea Mariei era foarte bogata,

          Ca a unei imparatese, minunata.

          Cardinalul, pe Michelangelo l-a intrebat :

          Cum de Maria, asa tanara s-a pastrat ?

          Artistul a raspuns : e o taina a sfinteniei,

          Care i-a  conservat tineretea si frumusetea fetei.

          Dionigi s-a aratat multumit,

          De raspunsul argumentat si promt primit.

          Pieta, a iesit o opera minunata,

          Dar, cardinalul n-a apucat s-o vada terminata,

          L-a chemat Dumnezeu in imparatia sa,

          S-a dus, pe deplin satisfacut, de Pieta.

          A fost asezata in Catedrala Sf. Petru, intr-o nisa,

          Incat oricare vizitator s-o vada.

          Artistul nici n-a apucat bine sa rasufle,

          Ca i-a venit o alta idee in minte :

          Sa-l daltuiasca pe David, pentru Florenta,

          Era patria sa,

          Ceva pentru ea, inca nu facuse,

          Iar cugetul incepuse sa-l mustre.

          A ales blocul incercat de Duccio, fara succes,

          Ca sa-l intruchipeze pe Colos.

          Dar sculptorul intrase cu dalta prea mult,

          Pe partea blocului de dedesupt.

          Mintea agera a lui Michelangelo,

          Si-a dat seama, cum sa repare, acolo.

          A inceput sa masoare,

          Sa-l intoarca permanent spre Soare,

          Sa vada daca are vreo fisura 

          Care sa se resimta, la final, in opera.

          Blocul imens a trecut toate testele,

          Michelangelo a inceput repede desenele.

          A facut apoi un model la scara mica,

          Sa vada cum arata; voia o opera simpla !

          Apoi si l-a imaginat,

          Pe David, tragand cu prastia, in Goliat.

          Constata ca simplitatea operei,

         E un atribut al esentei,

          Trebuia sa gandeasca in profunzime,

          Ca sa obtina, ceea ce operei i se cuvine.

          Gandirea superficiala,

          Se opreste la partea fenomenala.

          Continuand mereu sa se intrebe,

          Michelagelo, a ajuns sa filosofeze,

          Apoi, in cele din urma, constata,

          Ca fara filosofie, nu exista opera de arta.

          Cate 20 de ore pe zi lucra la Colos,

          Munca ii era cu folos,

          Consulii Florentei, vazandu-l, au avut cuvinte de lauda,

         Baierile pungilor si le dezleaga; i-au dat o arvuna,

          Trebuia sa termine sculptura in doi ani,

          Ca sa-si incaseze si restul de bani.

          La Florenta mai existau inca trei statui David,

          El le-a privit pe fiecare pe rand.

          Apoi le-a analizat prin comparatie,

          Sa vada daca aveau elemente de imitatie.

          A intuit imediat o directie personala de tratare,

          In care sa-si transpuna imaginatia sa creatoare.

          David al sau, in final,

          Trebuia sa fie Omul Universal,

          Simbolul luptei de eliberare,

          De sub tirania fortei brutale.

          La termen, in 1504, sfarsitul lui ianuarie,

          Statuia a intrat in lustruire.

          Apoi, gonfalonierul Soderini, pe David l-a admirat :

          E nasul prea gros, s-a exprimat.

          Michelangelo a recurs la o falsa subtiere,

          Aruncand din mana, ca din dalta, jos pulbere.

          Gonfaloniere, acum e bine ?

          Da, acum nasul arata cum se cuvine !

          Statuia a ajuns la locul ei,

          In fata Palatului Signoriei.

          A fost considerata simbolul Florentei,

          Evenimentele erau socotite : dupa, sau inaintea ei.

          Tot frumosul, ce Lorenzo, pentru Florenta gandise,

          In statuia lui Michelangelo se intruchipase.

          In 1508 incepea, o etapa glorioasa in viata sa :

          Papa Iulius, ce o admirase indelung pe Pieta,

          L-a intrebat pe arhitectul Sangallo : cine e autorul ?

          Sfinte Parinte, e Michelangelo Buonarroti, florentinul,

          Ce a mai sculptat ?

          Pe Uriasul David, cel atat de mult laudat !

          Sa vina imediat la Roma !

          E porunca mea !

          Papa, care avea un instinct al grandorii, fabulos,

          I-a comandat un cavou, ca al regelui Mausolus.

          Dar Bramante i-a spus ca nu e de bun augur, cavoul,

          Ca il atrage, involuntar, sa-i ocupe interiorul.

          Dupa ce marmura fusese adusa de la Carrara,

          Pontiful, superstitios, a abandonat lucrarea.

          Proiectul a fost reluat dupa moartea papei,

          Si incredintat tot Florentinului, de catre mostenitori.

          Cine poate sa faca o mare sculptura,

          Poate sa execute, judeca Iulius, si o frumoasa pictura :

          Buonarroti, dorinta mea e ca tu sa pictezi Sixtina !

          Sfinte Parinte, nu e meseria mea !

          Rafael ar putea sa va indeplineasca cerinta.

          Tocmai terminase Stanzele Vaticanului,

          O lucrare reprezentativa pentru scoala lui.

          Cei doi vor fi intr-o stimulativa competitie :

          Care din ei sa castige in maretie ?

          Papa a respins propunerea,

          Si l-a obligat sa execute pictura.

          A intocmit 300 de schite,

          Care, in pictura , au inceput sa fie transpuse.

          A gresit insa compozitia frescei, si vai !

          Pictura s-a acoperit de mucegai.

          Reface reteta cu ajutorul lui Sangallo,

          Inainteaza cu rapiditate Michelangelo.

          Artistul, in mare taina lucra,

          Dar Papa Iulius il spiona.

          Cand terminase bolta, pe jumatate,

          Pontiful i-a cerut sa dea jos schelele :

          Nu se poate Sfinte Parinte !

          Mai sunt de completat atatea amanunte !

          Coboara schelele, sa fie vazuta minunea !

          Sa vina aici toata lumea !

          Refuzul pictorului, pe Pontif l-a infuriat,

          O lovitura cu bastonul i-a aplicat.

          A suferit nu de durere, ci de umilinta,

          La tratat ca pe cea din urma fiinta.

          Papa, si-a exprimat, mai tarziu, voalat regretul,

          Facandu-l pe artist sa-si reia lucrul.

          A muncit cu mai multa indarjire,

          Cate 17 ore pe zi, fara oprire.

          Infaptuind pictural, pe bolta, creatia demiurgica,

          Se incarca pe sine cu o energie titanica.

          Vazand, in final, tavanul Capelei Sixtine,

          Papa a rostit : Fiul meu, sunt foarte multumit de tine.

          Dupa cinci ani, cand nimeni nu se mai astepta,

          A fost sfintita, in 1513, bolta.

          Roma oficiala a participat la eveniment,

          Michelangelo, suparat pe Papa, a fost absent.

          Participantii, vazand tavanul Sixtinei,

          L-au declarat pe Michelangelo : “Maestrul Lumii”,

          Doar cei din botega lui Rafael, continuau sa-l critice,

          Considerand ca pictura lui e anatomie :

          Desi, ingenioasa in desen, are colorit monoton; in nici un fel,

          Nu are gingasia si gratia madonelor lui Rafael.

          Desi, peste Michelangelo au trecut anii,

          La cererea Papei Leon a construit Capela Medici.

          Cu sase statui centrale, e un monument maret :

          Lorenzo, Giuliano, Amurgul, Aurora,

                                       Noaptea si Ziua, nu au pret.

          Pe Noapte, Michelangelo, o elogiaza,

          Iata ce artistul noteaza :

                    “Desi esti sumbra, dulce noapte draga,

                      In pacea ta sorbi ziua ce ne-asalta;

                      Clarvazator e cine te exalta,

                      Cine te cinsteste are minte intreaga.”

          Si-a recapitulat apoi viata si creatia,

          Sa vada daca le mai datora ceva :

          Pieta, exprima frumusete, durere si compasiune;

          Bacchus, spunea ca viata e facuta pentru petrecere;

          David, viata e lupta pentru eliberare, de sub tiranie;

          Moise, ii cerea omului, prin Decalog, sa se purifice.

          Dupa acest bilant, parca voia sa incheie,

          Nu banuia cate proiecte mai avea inainte.

          Papa Clement i-a cerut sa execute Judecata de Apoi,

          Ii era greu, dar nu putea da inapoi.

          Era o lucrare de mare intindere,

          Iar fortele sale, tot mai putine.

          Cu mare dificultate s-a mobilizat,

          Si de pictura s-a apucat.

          A cunoscut-o pe Vittoria Colonna; nobila femeie !

          A fost, pentru artist, o sentimentala motivatie.

          Marea prietenie cu ea; desigur, sufleteasca,

          S-a simtit favorabil in fresca.

          Trei sute de personaje, au fost asezate pe perete,

          Pe treptele de vinovatie, ale judecatii celei drepte.

          A fost greu sa armonizeze peretele cu bolta

          Atat coloristic, cat si cu figurile; aici se dadea lupta.

          De ziua Tuturor Sfintilor, peretele a fost inaugurat,

          Unii l-au vazut sublim, altii cazut in pacat :

          Personajele erau despuiate,

          Papa Paul a hotarat ca ele sa fie, cu var acoperite,

          Dar Voltera, s-a angajat sa le puna pantaloni si fuste,

          Si a facut-o cu mare delicatete.

          Astfel, pictura a fost salvata,

          Onoarea artistului, nepatata.

          A terminat, in sfarsit, si Cavoul Papei Iulius,

          N-a iesit chiar ca al regelui Mausolus,

          A lucrat la el 4o de ani si mai bine,

          Moise, statuia colosala din centru, e o celesta minune !

          Mai avea de facut Cupola Catedralei Sf. Petru,

          A fost supremul sacrificiu :

          Caci imediat ce a sfarsit lucrul,

          Genialul artist, la 89 de ani, si-a dat duhul.

          In cronici, data s-a consemnat :

          18 februarie 1564; si totul s-a terminat.

               6 martie 2009