Soarele , cu razele lui blande l-a incalzit,
Stelele Carului Mare, noaptea l-au calauzit,
Luna Plina l-a vrajit cu ale ei luminoase unde,
Si aievea s-a transformat intr-o fecioara cu plete blonde.
Luceafarul cobora parca pe o scara de foc, tiptil,
Si se strecura in mintea lui curata de copil.
Stejarul i-a dat taria,
Teiul, parfumul si melancolia,
Gorunul i-a incantat auzul cu fosnetul,
Fagul i-a daruit freamatul,
Greierii i-au cantat la ureche,
Lacustele i-au dansat in pereche,
Privighetoarea cu trilurile ei l-a fermecat,
Salcia plangatoare l-a alintat,
Ici, colo, cate-o ciupercuta,
L-a invitat pe ploaie sub palariuta.
Roua l-a spalat pe maini si pe fata,
Trezindu-l la insorita dimineata.
Albinele, prin dansul lor l-au descantat,
Pestii din iaz sarind, binete i-au dat,
Broastele i-au facut un galagios cor,
Si l-au asigurat astfel de prezenta lor.
Iata, dormind adesea in padure, natura prietena i-a fost,
Cat a influentat ea poezia lui, sa mai vorbim, n-are rost !
Echo, nimfa padurii,
L-a invatat sa raspunda cu iubire urii.
Batranul de la stupina i-a povestit cu intelepciune,
Cornul padurarului i-a anuntat prezenta in lume,
Ileana Cosanzeana, fata lui, pe Mihai l-a iubit,
El i-a raspuns cu primul sentiment de indragostit.
Buciumul de la stana suna prelung,
Zanele padurii il asculta si plang,
Ielele trec pe deasupra copacilor cantand,
La ivirea zorilor, demonii in strafunduri se ascund.
A fost trimis la Cernauti sa ia invatatura,
Unii profesori l-au persecutat peste masura,
Nu i-au inteles mult prea sensibila lui natura,
Refractara la orice constrangere si la etnica ura.
Doar unul, Aron Pumnul, un intelept,
I-a fost dascal si l-a aciuat la piept,
A fost singura raza de lumina,
Ce i-a incalzit a sa juna inima.
La publicarea primei poezii, Vulcan i-a schimbat numele,
Eminescu, prin talent si munca, si-a construit renumele.
Atunci cand persecutiile din Gymnasiu s-au accentuat,
Si-a luat desaga si-a plecat,
Dar acasa il astepta garbaciul din cui,
Protectia mamei nu potolea mania tatalui :
Cum, a fugit de la scoala ?
Am sa-i aplic o corectie exemplara !
Suporta cu stoicism loviturile de bici,
Nu plangea, nu cerea iertare, in fata cumplitului suplici.
Pe ascuns maicuta ii punea in traista merinde,
Il imbratisea si il saruta pe frunte fierbinte,
Ii facea semnul crucii sa-l pazeasca de rele,
Pe obrajii lui se scurgeau lacrimile,
L-a sfatuit sa nu paraseasca scoala,
Invatatura e sanatatea mintii, lipsa ei e boala.
Nu promitea nimic, doar suspina,
Pe drumuri necunoscute iar se-avanta,
A mers pe jos pana la Blaj,
Seminarul teologic i-a oferit hrana si adapost; a prins curaj,
Isi nota in carnetel cuvintele rare,
Se simtea cel mai fericit om sub soare,
De peste tot a cules cultura, ca albinuta nectarul,
Si-a imbogatit sufletul, amplificandu-si harul.
Pe la Sibiu a revenit in Regat,
La Giurgiu o trupa de teatru sufleur l-a luat,
A strabatut cu actorii tara in lung si-n lat,
De la ei multe roluri a invatat.
La Universitatea din Viena a mers sa invete,
Era o lume fabuloasa, plina de tainice povete,
Comunica activ cu studentii romani,
Vorbeau de tara, cultura si strabuni,
Nimic important de-acasa nu le putea scapa,
Au organizat impreuna Congresul de la Putna.
La Viena a cunoscut intelepciunea Vedelor,
Din ele a vazut ca haosul e elementul prim si nepieritor,
A invatat limba sanscrita si din Rig-Veda a tradus,
La multele intrebari cauta in ea un raspuns.
A patruns secretele faraonilor si ale Piramidelor,
Ce se inalta semete pana la nor,
Totul se invata aici pe valsurile vieneze,
Farmecul lor ii facea sufltetul sa vibreze,
Viena raspandea un parfum cultural :
Opera, teatrele, bibliotecile, anticariatele erau fara egal.
A continuat apoi la Universitatea din Berlin,
Ritmul cazon prusac se simtea aici din plin,
Era o diferenta colosala,
Fata de dulcea Viena muzicala.
Acum era student cu acte in regula,
Si aici a descoperit noi izvoare de cultura :
In filosofia clasica germana s-a cufundat,
Literatura romantica a asimilat,
Tot citind atatea, fel de fel,
A devenit un romantic pesimist si el.
De la Schopenhauer despre puterea vointei a invatat,
Teoria culturii de la Nietzsche a preluat,
A tradus din lucrarea lui Kant “Critica ratiunii pure”,
Despre transcendent, imanent si lucrul in sine.
De la Goethe a aflat despre Faust si daimoni,
Cum ca ei sunt un fel de genii-supraoameni,
Prin eul absolut filosofia lui Fichte l-a uimit,
Dramele lui Schiller l-au cucerit.
Functia de la Agentia Diplomatica ii asigura independenta,
Din tara primea dese indemnuri prin corespondenta :
Maiorescu il implora sa-si sustina doctoratul,
Spre a deveni universitar la Iasi, el si nu altul.
Dar cerinta aceasta pentru Eminescu era o constrangere,
Si mereu avea impotriva ei o tainica plangere,
N-a putut sa se incadreze in sabloanele date,
Fiinta lui era insetata de absoluta libertate.
Revenit mai apoi in tara ,
Fara patalamaua atat de necesara,
A trecut prin munci umilitoare si grele,
Ca sa-si asigure painea cea de toate zilele.
Junimea a fost pentru el o a treia universitate,
Acolo a uitat de necazurile toate,
Pe Maiorescu l-a pretuit cum se cuvine,
Il considera egalul in filosofie cu sine.
Citea poezie la cenaclu din cand in cand,
Ii asculta pe altii ce urmau la rand,
Intervenea in discutii foarte rar,
Se amuza de glumele lui Pogor – mare strengar !
“Caracuda” il critica pentru filosofia abstracta ce practica,
Dar Maiorescu il aproba si le dadea concretistilor replica.
A fost acolo o scoala de invatatura si creatie,
Cum nu mai exista alta in natie.
Cu Creanga a legat o calda si statornica prietenie,
La Bojdeuca s-a simtit ca in propria sa familie,
Tinca le pregatea “Pole-n brau” si sarmale,
Apoi, la Bolta Rece goleau impreuna cateva pahare.
Stateau de vorba uneori pana-n zori,
Snoavele lui Creanga ii produceau in suflet fiori.
Din pacate a parasit Iasul,
Pentru sclavia de la Timpul,
Unde pe Caragiale l-a cunoscut,
Avea un umor intepator si de temut.
Dorinta fierbinte de a-si intemeia cu Veronica o familie,
S-a dovedit, pana la urma, o amagitoare iluzie :
Familia, ca si doctoratul, ii leza libertatea,
O dureroasa renuntare il pedepseste cu singuratatea.
Se razbuna insa pe nemiloasa soarta,
Prin creatia sa tot mai profunda, multilaterala si mai inalta.
Marea creatie se cladeste pe marea cultura,
E o axioma mai presus de orice falsa invatatura.
Cum s-a metamorfozat la Eminescu cultura in poezie ?
A fost un process indelungat ce s-a realizat prin mutatie :
Vasta cultura din memoria lui de lunga durata,
A trecut in inteligenta asociativ-combinatorie necontrolata,
Dupa aceea, a fost rational prelucrata si ordonata,
A ajuns apoi in fantezia lui puternic colorata,
Aici, ca imagine, reverie, halucinatie, vis,
Se produc forme cidate, greu de descries,
Ea construieste uneori monstri, fantasme, feerii,
Ce trec selectiv in ale versului frumoase melodii,
Apoi stihul se incarca cu rima, ritm si accent,
Dar mai trebuie ceva ca sa fie complet :
El toarna peste ele multa emotie, pasiune si sentiment,
Ca totul sa devina incandescent,
Numai la aceasta inalta psiho-temperatura,
Versul lui se transforma in poezie diafana si pura,
Si tot acest miracol creator se produce intr-un spatiu inchis :
Catalizatorul e aroma de cafea din ibricul mereu incins.
Pe jos sunt ghemotoace de hartii aruncate,
Tot atatea variante ale poeziilor lucrate.
La Eminescu poezia e potentata de sentimental iubirii,
Navalnic, profound, chinuitor, peste granitele firii,
El e izvorul trairilor, ce in poezie se revarsa,
Iar poezia il alimenteaza permanent cu alta substanta.
Toata aceasta cheltuiala de energie creatoare, titanica,
I-a subrezit sanatatea mintala si fizica,
A devenit un geniu de prima marime, dar cu o viata pustie,
Apoi a ajuns la tragica moarte in daimonica nebunie.
I se potriveste pe deplin expresia :
Nullum magnum ingenium sine quadam dementia.
10 decembrie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu